Paletar de albastru 93

Noaptea a durat cat o clipire de ochi. Ce spun eu? Nu stiu daca a existat. Ultima noapte in Patagonia-acest taram ce imi dadea de fiecare data o lectie de viata ce ingemana puritatea nestirbita a naturii cu tenacitatea celor ce se incapatanau sa populeze aceste locuri de o salbaticie aproape barbara, fara sa isi doreasca sa o schimbe pentru a le fi lor confortabila, ci alegand sa se schimbe ei, multumindu-se cu atat cat putea locul acela abandonat frumusetii ireale sa o faca pentru ei.

Intre bucuriile adunate pe tot parcursul circuitului, emotiile retraite in fata locurilor acelea pentru care nu aveam parca niciodata suficient de expresive cuvinte sa le cuprind in fraze, nelinistea pricinuita de fiecare data de momentele de inceput cand nu stim nimic unii despre altii, turisti si ghid, limitarile pe care ni le impunem atunci cand vrem sa nu dezamagim, trairile mele ce m-au gasit nepregatita pentru reintalnirea cu un barbat sortit sa apara episodic in viata mea si sa mi-o dezacordeze, asa cum ai slabi o coarda a viorii si apoi nu indraznesti sa te mai miri cand sunetul e fals si nesigur precum era inima mea, ziua de azi era cireasa de pe tort. Toate cred imi trecusera prin minte cat statusem abandonata pe pat in ceea ce a fost ultima noapte in El Calafate, in Patagonia.

Mereu ma despart greu de ceea ce iubesc. Chiar daca la inceput ma ratoiesc ca m-am saturat de acelasi traseu, ca mai vreau si eu din acele usoare, de stat la soare, sub palmier, ca vreau si eu zbor scurt sau hotel de cinci stele, ca vreau tari ieftine, nu sa imi dau toata diurna pe un sandvici si o cafea, cand ajung aici, uit de tot si sunt gata sa o iau de la capat cu aceiasi frenezie ca atunci cand am pasit prima data in Patagonia.

Mi-am strans toate lucrurile, cumpanind bine ce imi iau pe mine si ce imi las la indemana, mai ales ca astazi vom fi la 200 de metri de masa acea de gheata timp de cateva ore, la o temperatura sub zero grade, pentru ca mai apoi sa zburam spre Buenos Aires, unde dupa ceea ce imi indica google-ul vom avea parte de o primire mai mult decat calduroasa, cu 32 de grade si umiditate de 80%. La micul dejun am constatat ca toti turistii erau loviti de aceiasi melancolie, simtind deja in ceafa aerul de acasa si indemnul la munca ce ii asteapta. Mancam temeinic, chiar daca pe fuga, constienti ca nu vom avea nici de unde sa cumparam mancare si nici timp pentru asa ceva. Orele sunt numarate si trebuie dramuite cu cap. La  putin peste sase jumatate suntem toti in hol cu bagajele coborate. Luam cafeaua cu noi si ne imbarcam decisi sa castigam timp.

-Neata buna, dragilor! Imi place ca ne-am miscat foarte bine in aceasta dimineata. O sa vedeti ca a fost o idee foarte buna sa plecam mai repede. Ne despart 70 de km de Perito Moreno, timp in care va voi mai spune unele lucruri despre locurile in care am stat in ultima vreme.

Priviti pe geam si bucurati-va pentru cat timp mai puteti de aceste locuri! Patagonia, cu cei 78720 km patrati inseamna un arhipelag de insule in sud, stepe nesfarsite, paduri, lacuri si munti in nord, desert in centru, si o coasta atlantica incredibila si una pacifica plina de ghetari. Chiar daca, uitandu-ne pe geam, in esenta sunt niste smocuri de iarba, cate un guananco sau nandu alergand, cand si cand cate o casa ratacita sau o estacia.

De trei ori cat Romania, Patagonia abia daca este casa pentru un milion de suflete. El Calafate, satul devenit vedeta pe care tocmai l-am parasit este locul de plecare catre cele mai extrordinare excursii si ascensiuni. Pe Everest, acoperisul lumii, ajung in fiecare an in jur de 100 de alpinisti ce isi trec numele si cresc faima prin ascensiunea pe cel mai inalt varf din lume. Ei bine aici, pe Fitz Roy, de departe mai pipernicit ca inaltime, de doar 3375 metri, abia de ajunge un alpinist pe an.

-Pe bune? De ce? Nu e lumea interesata de ei?

-Ba lumea alpinistilor cu siguranta este interesata, dar ascensiunea este aproape imposibila din cauza vantului, frigului si a precipitatiilor, precum si datorita apropierii de ghetari si a pietrelor ce cad. Temerari exista, dar foarte putini duc la bun sfarsit o astfel de incercare. Deci, nu intotdeauna inaltimea face un traseu dificil, ci si alte conditii climatice sau de alta natura.

Pe partea stanga va mai puteti bucura o vreme de culoarea azurie a lacului Argentino. In jurul lui, asemeni pietrelor unui colier, se afla insirati ghetarii, chiar daca inaltimea la care ne aflam, similara aceleia a Germaniei, v-ar putea face sa va indoiti ca exista ghetari la o asemenea latitudine joasa. Cel mai frumos dintre ei este perla coroanei, cel nascut sa devina stea: Perito Moreno. Desi peste tot auzim de incalzirea globala si topirea calotei de gheata, acest ghetar se incapataneaza sa fie altfel. El creste cu fiecare an, hranindu-se cu ninsorile din munti, avansand cu cate doi metri pe zi in lacul Argentino. Coordonatele lui pot parea impresionante cand vorbim de cinci km latime, 15 km lungime si 60 m inaltime, adica cat 20 de etaje, dar ele par povesti atunci cand te afli in fata lui.

Mi-am dorit sa fim singuri la intalnirea cu el. Asa avem sa il percepem in toata maretia lui, in linistea care iti face urechile sa tiuie. Atunci il veti auzi cantand. Pentru ca ghetarul acesta canta cand vantul se strecoara in fiecare ungher al lui, scotand sunete ce te infioara. Lumina rasaritului si mai apoi urcusul soarelui pe cer schimba perspectiva,  cum schimba si culoarea lui in contre- jour, sporind senzatia de intindere albastra nemaivazuta. Nuantele aceleiasi culori azurii se schimba de la o ora la alta, dupa cum soarele se strecoara printre crapaturi. Ca si cum cineva s-ar fi jucat cu o sticluta de cerneala rasturnata pe gheata, incercand mai apoi sa dreaga pocinogul cu pic, dar reusind in final doar sa obtina o multitudine de nuante de albastru.

-Milana, dar de ce este albastru? Contine ceva?

-Parerile sunt impartite, dar cea mai poetica si pe care imi place sa o impartasesc turistilor este aceea ca gheata absoarbe toate culorile spectrului luminos, cu exceptia culorii albastre, pe care o reflecta.

Numele ii vine de la exploratorul Francisco Moreno, care l-a studiat in secolul al XIX-lea. 250 km de gheata ce reprezinta a treia sursa de apa dulce a planetei, dupa cele doua calote glaciare de la poli. Sunt locuri in care gheata are si 170 m grosime si este singurul ghetar la care se poate ajunge de pe continent. La restul accesul se poate face numai navigand.

Cand o bucata din el se rupe si cade, sunetul scos este deopotriva infricosator si coplesitor. Veti avea, sper din suflet, aceasta ocazie, daca ramaneti suficient timp in preajma lui. Dupa ce il vom privi de pe pasarelele pietonale de cativa km cu patru nivele de observatie ce coboara de la sosea pana jos, aproape de el, vom putea face si o plimbare cu vaporul pe partea lui sudica.

Acum ca am ajuns, va rog sa va luati haine groase si manusi pentru ca veti sta afara timp indelungat. Ne revedem la autocar la ora 11. Nu tipati si nu alergati. Dupa cum nu se vede nicio masina sau autocar, suntem singuri, asa ca bucurati-va cat puteti de linistea si frumusetea acestui teritoriu sacrosant.

I-am lasat pe ei primii. Erau ca niste scolari scapati in recreatie. Primele sunete de uimire ce le-a inghitit vazduhul mi-au reamintit cum am fost si eu cand l-am vazut intaia data.

Un ghid nu are voie sa lase sa se vada ca este prima data intr-un loc. Asta poate ar slabi incredera turistilor in el. Dar nu poti sa cunosti sau sa fi vazut toata planeta. Mereu exista o intaia data.

Cand l-am privit, chiar daca vazusem zeci de documentare si fotografii cu si despre el, mi-am inghitit strigatul care a continuat sa reverbereze in mine pana am ajuns acasa si am povestit copiilor. Abia atunci am simtit ca tipatul meu s-a auzit. Am plans de fericire, undeva ferita de ochii tuturor. Am plans asa cum am mai facut de fiecare data cand natura mi-a oferit in dar tot ce avea ea mai frumos, fara sa imi ceara nimic in schimb. Sau tocmai de aceea. Pentru ca eram incapabila sa ma revansez altfel decat vorbind oamenilor despre simplitatea celor mai complicate daruri ce le-am primit ca specie, fara sa le meritam, uneori.

Si azi era la fel ca anul trecut cand imi luasem la revedere de la el. Maret, stapan si solem. Am coborat usor, cautand cele mai bune locuri sa il privesc. Pe masura ce ma apropiam de el, imi era tot mai drag. Albastrul nefiresc parea o joaca de copil ce-a inmuiat pensula in alb si bleu si nu s-a hotarat ce sa aleaga. A tras linii ce-au scris istorie.

Vantul se furisa tiptil printre crapaturile de la suprafata facand gheata sa respire suierand si sa cante incetinel. Soarele se strecura si el si schimba paletarul de culori, amplificand nuantele in nenumarate chipuri.  

Pasarelele s-au animat, grupuri , grupuri, oameni de pe toata planeta se miscau mecanic, intr-o stare de extaz, ca la o defilare pe catwalk, doar ca vedeta era acolo, jos, privindu-ne rece si semet.

Sa nu-ti lasi sufletul pe-acolo! 92

-Sa nu-ti lasi sufletul pe acolo! Am simtit eu ca de cate ori vorbesti despre drumurile tale, esti altfel. Te transpui si vibrezi de parca ai fi trait acolo si esti una de-a lor. Fie ca e vorba despre natura, muzica, mancare, oameni, totul suna in glasul tau de parca e creat de tine. Totul arata de parca le-ai fi desenat tu si apoi le-ai fi pictat cu culorile vazute doar de ochii tai. Daca te ascult, totul este fascinant, totul este magic si totul este altfel de fiecare data. Desi stiu ca le-ai vazut de mai multe ori, de fiecare data cand imi povestesti este ca si cum atunci le-ai vedea pentru prima data. Tu te indragostesti de locuri cu fiecare ocazie. Altfel, de fiecare data, ajungand sa te conopesti cu ele. Le filtrezi si le respiri. Le inspiri si le transpui in vibratii. N-am mai vazut asa ceva. Cred ca te-ai nascut sa vorbesti despre ele.

Cand te ascult vorbind mi se pare ca sunt tampit. Incapabil sa spun doua vorbe frumoase legate despre ceva. Eu nu reusesc sa vad ce ti se arata tie. Pentru mine daca e frig , atunci e frig. Pentru tine e sarutul de gheata a indepartatei Antarctici, ce-ti reaminteste cat esti de departe de lume. Mie daca imi place ceva atunci e frumos si atat. Pe tine te doare sufletul de atata frumusete ravasita fara rost, un dar divin ce s-a imprastiat din geanta universului cand a fugit spre alte cai lactee, sa deschida portile ferecate ale minunilor.

Noroc ca nu sunt ghid la aceiasi companie cu tine. Mi-as da demisia inainte sa fiu dat afara pentru incapacitate de a empatiza cu planeta si omenirea. Oare ceilalti ghizi ce spun?

-Cred ca toti suntem la fel. Noi vedem lucrurile asa cum trebuie sa ii facem pe oameni sa le perceapa. Noi chiar invatam sa apreciem frumosul si maretia lumii, cotrobaindu-i cararile de atatia ani. Uneori, noi facem programe, alteori ne visam sefi peste agentii ce promoveaza circuite imposibil de urmat altfel decat cu mintea si sufletul.

-Cat mai ai pana te intorci pe pamant?

-Dar sunt pe pamant. Maine plec inapoi la El Calafate unde fac Cerro Frias, cina patagoneza si a doua zi marele omagiu adus stapanului lumii: Perito Moreno. Pe urma totul devine o cursa cu obstacole, de fapt un maraton nebun cu 13 ore jumatate de zbor, o escala inumana in Amsterdam de 9 ore si un alt drum pana acasa. Cred ca nu o sa mai stiu nici cum ma numesc. Tot ce imi doresc este sa aud ca nu mai am de plecat a doua zi. Macar trei zile vreau sa ma repatriez si sa stau in carantina. Tu?

-Pe langa tine, eu pot sa spun ca sunt in concediu post natal.

-Esti?

-Da, dar imi lipseste obiectul muncii. N-am bebelusul pe care sa il ingrijesc.

-Cred ca nu ai tu idee cati bebelusi ti-or semana prin lume. La cum va umbla ochii si valizele de repede…Globalizati, ca doar e la moda.

-Nu cred. Macar o reclamatie tot ar fi ajuns la urechile mele sau ale nevestei.

-Insurat?

-Cu acte in regula. Dar trecut in rezerva acum.

-N-am stiut.

-Nu m-ai intrebat. Sunt mai calificat acum ca am trecut prin focurile gheenei?

-Depinde. De unii nu se prinde nimic, precum apa nu sta pe rata.

-Eu m-am straduit. Chiar cativa ani buni.

-Tot in bransa si jumatatea?

-Cum altfel?

-Imi dau seama cum erati: unul in est, altul in vest, cand la nord, cand la sud. Nici n-ati apucat sa va saturati unul de altul.

-Cam asa. Doar ca ni se luase de cate povesti auzeam. Nici nu apucam sa facem ceva si se teseau toate idilele, doar de distractie. Nu merge sa iti aduci familia la munca. Vezi si ce nu e. Intelegi si ce nu trebuie. Nevasta si casa trebuie tinute departe de munca. Altfel se uzeaza, precum hainele imbracate prea des, si tot pe fata. Cand ne-am despartit ne mai iubeam inca. Nici macar nu apucase sa ne treaca. Dar intelesesem amandoi ca nu avea viitor relatia asta a noastra. Macar unul dintre noi trebuia sa ramana la sol, sa faca cheag. Pana la urma, celalalt s-ar fi retras la cuib dupa o vreme. Asa, noi eram mereu plecati si auzeam doar povesti despre noi, ca din intamplare.

-Te inteleg. Lumea a tesut din greu la folclorul local si deja reputatia intra pe usa inaintea omului. Nici eu nu stau mai bine. Dar la mine a fost altceva. Iti spun alta data. M-a sunat de la receptie ca s-a blocat cineva in baie. Te pup.

Am plecat razand pe scari, incercand sa imi inchipui cum arata Serban insurat si comentat de colegi si colege, mai ales. O calamitate. Si acum era surprinzator de aratos. Dar atunci?

-Ce s-a intamplat?

-Nae asta nu e sanatos la cap. S-a incuiat in baie de ziceai ca intra peste el baletul de foci si pinguini si nu corespunde daca il masoara pentru concurs de ocuparea a posturilor vacante. Acu nu mai poate sa deschida.

-Sa vad daca gasesc pe cineva cu un ciocan sau cleste, desi la ora asta..slabe sanse.

-Sefa, fac cinste. Mai am jumatate de palinca si jumatate de visinata. Le tineam pentru final, dar daca ies e mai ceva ca la final. N-as prea dormi in dus si nici pe capacul  grupului sanitar. Daca nu m-as fi incuiat eu, ziceam ca mi-a pus gand rau sotia, sa ma lase pe aici si sa isi caute un gauchos mai in vana.

N-am gasit instalator dar mi-au dat o ranga si o surubelnita si mi-au permis sa rup usa in caz de forta majora. Am tras si eu de ea in toate partile, am batut de am sculat tot etajul, dar l-am extras si pe simpaticul domn Nae din incinta umeda si insalubra. Noaptea am visat ca salvam grupul de la inec, semn ca actiunea continua si chiar luase amploare.

Intoarcerea a fost la fel de neplacuta si stresanta, doar ca acum, cu experienta dusului, totul ne-a parut mai acceptabil si decent. Reveniti la hotel, ne-am bucurat de o parte din lucrurile lasate si ne-am schimbat impopotonandu-ne ca niste fete de pe muntele Gaina in ziua cu pricina cand se alege mireasa, chiar daca ne astepta un 4×4 in Patagonia. Ne-au luat de la hotel si am mers cam 30 de km pana intr-un loc in care am parasit soseaua. Mi-au spus ca daca aveam ceva de spus sa o fac atunci, pentru ca mai apoi avea sa imi fie greu. Stiam. Am schimbat masinile si ne-am urcat in niste land Rover-uri Defender inalte de iti trebuia scara sa ajungi la usa. Semanau cu dubele de transport detinuti, aveau geamurile cu plasa de sarma si confort aproximativ. Suspensii bune insa.

-Cordiliera Andina este cel mai lung lant muntos din lume. Ne aflam acum la poalele Anzilor si vom urma un drum splendid prin stepa pana la lacul Argentino, vom traversa apoi raul Centinela si vom urca pipetis cel mai inalt podis din zona, de 1300 metri, de unde apele azurii ale lacului si muntele vi se vor oferi ochiului in toata splendoarea lor. Vom rascoli alte vai si dune de nisip, tarmuri de poveste, platouri si plaje, desfatandu-ne cu frumusetea florilor si a peisajului. Cerro Frias e o parte unica a acestor locuri, unde miracolul pandeste la fiecare pas si natura te intampina cu tot ce are ea mai frumos. Vom cobori de cateva ori ca sa ne bucuram de flora specifica zonei, de culorile unice pe care doar aici le veti gasi, de apa ce isi schimba nunatele de albastru dupa cum se insenineaza sau innoreaza cerul, de bucatile albastre de gheata ce plutesc si de nisipul gri. Uneori vom face greu fata vantului ce sufla aici si cu 130 km pe ora, alteori vom gasi golfulete ferite unde vom crede ca ne aflam in alta parte a planetei. Muntele Frias are 1095 metri, dar peisajul este divers, uneori muscat de inghet, alteori cu lagune luminoase. Totul insa se afla sub semnul salbaticiei. Mai la nord incepe Atacama-cel mai uscat desert din lume, dar acolo, poate vom ajumge alta data.

Cam atat am apucat sa spun, pentru ca la miscarea urmatoare era cat pe ce sa musc din microfon. Am pornit prin a urca versantul de parca eram in lift. Doar albastrul cerului il vedeam pe oricare din ferestrele masinii. Nimeni nu scotea o vorba. Dupa un scurt respiro ascensiunea a continuat pana la 1030m. Am coborat. Era cumplit de frig si vantul ne-a trantit de masina. Nimic nu-i tinea piept. Argentinienii radeau si ne invatau cum sa bagam pietre in buzunare. Nu ne-am lasat nici noi. Le-am aratat cat de demni stau romanii pe picioare. Pana si doamnele cele mai respectabile si-au mentinut pozitia bipeda. La 200km distanta Fitz Roy stralucea falnic. Inutil sa spun cum a fost coborarea. Ti se parea in permanenta ca vei sfarsi in cap si masina va executa tumbe peste tumbe sau ne va planta ca pe cartofi in solul argentinian. Cine spune ca are masina de teren in Romania trebuie sa vina aici si sa incerce sa se dea cu ea. La fiecare oprire am ramas incantati de culorile florilor. Mici, in grupuri ca sa se apere de vant, se incapatanau sa creasca si sa aduca o pata de viata pe coclaurile acelea de o salbaticie aproape infricosatoare.

-Cum ar fi sefa sa plece astia si sa ne lase aici, la una dintre opriri? Trei zile mergem si nu ajungem nicaieri. E un drum al deznadejdii. Ce drum, zic eu, pamant nesfarsit.

In cele din urma ne-am oprit la Alice ranch, un loc cu stil unde ne-am bucrat de o cafea calda, o gustare si vin. Seara am avut parte de o petrecere patagoneza cu costume populare, dansuri, obiceiuri, miel la protap, vita, vin negru si multa distractie.

-Sa nu uitati ca maine plecam de la hotel cu tot cu bagaj, chiar daca intai mergem la Perito Moreno. Plecam foarte devreme, pentru ca vreau sa ajungem acolo pe la sapte dimineata.

La pranz avem zbor spre Buenos Aires. Ne vedem la micul dejun la ora 6. Aventura patagoneza se apropie de final. Maine ne intalnim cu batranul ghetar de 18000 de ani. Sa ne pregatim cum se cuvine.

Milodon 91

-Poate ca nu exista Rai si poate ca noi, pamantenii, chiar suntem norocosi ca am ajuns sa traim in acest univers ce ne ofera asemenea momente de o frumusete sfasietoare, dar pentru mine, aici si acum, Paradisul si-a aratat intreaga minune.

-De ce spui asta, Cristina? Tu chiar nu crezi in forte mai presus de noi si taramuri mai presus de cuvinte?

-Ba eu as crede. Mai ales privind aceste imagini iar si iar pana as ajunge sa cred ca nu le-a creat mintea mea insetata de nevoia de frumos si simplu, natural si divin, dar m-a dus gandul departe, la un interviu dat de Stephen Hawking.

-Omul acela a vietuit jumatate de secol cu perspectiva mortii de a doua zi, condamnat sa traiasca fiecare rasarit de soare ca pe un potential apus de viata. Al lui. Il inteleg de ce era mai ateu. Plus ca om de stiinta fiind, nu prea iti vine sa fraternizezi cu necunoscutul, urmarind logica lucrurilor verificate stiintific si cu temei stabil.

-Si atunci cum de a ajuns sa accepte ca stiinta pe care a slavit-o  si studiat-o a dat un asemenea rateu, proclamandu-i moartea inainte de vrerea celui de Sus?

-Probabil ca unele lucruri i-au ramas si lui straine si imposibil de calculat, chiar si atunci cand a plecat sa se faca praf de stele si sa priveasca  de sus reprezentatia celor ramasi sa joace pe scena vietii.

-Dar ce v-a gasit oameni buni de ati ajuns atat de departe cu gandurile?

-Nimic mai mult decat o incapacitate de perceptie a realitatii din fata ochilor nostri. Eu am spus ca mi se pare ca sunt in Rai.

-Si ce? Nu esti? Fiecare are raiul lui. Acolo isi tine cele mai valoroase amintiri, cele mai frumoase ganduri, cei mai iubiti oameni si cele mai fierbinti dorinte.

-Bine zis! Hai sa mergem la masina acum, ca mi-au inghetat si vorbele pe limba, si gandurile in cap. Sunt atat de bocna ca m-ati putea pune in locul unui ghetar si nu ar baga nimeni de seama. Nici sa tremur nu mai pot.

-Domnule Braniste, nu va stiam asa sensibil.

-Lasa, Cristina, ca nu ai cum sa intelegi din costumul tau de schi in trei straturi cu puf de ratoi. Eu am o canadiana groasa cat maieul de pe tine. Nici macar nu sunt Stephen Hawking ala, sa am zile in plus pana ma satur de atata gandit. Eu daca ma imbolnavesc, ala sunt.

-Gata! Toata lumea la masina! Ne mai incalzim nitel si apoi ne oprim la un alt loc minunat.

Eram fericita. Si in mod ciudat nu ma simteam vinovata pentru asta. Fericirea mea venea din fericirile tuturor celor ce ma insoteau acum, si pe care le simtisem explodand ca niste artificii atunci cand au vazut atata frumusete la un loc. Simpla. O fericire fara motive materiale. Fara interese. Goala, dar atat de plina de substanta. Nu imi venea sa iau microfonul si sa vorbesc. Cuvintele mi se parea ca ar fi spart fericirea in milioane de cioburi. Unele lucruri nu trebuie sa le explici. Nici sa le joci. Am ales sa tac. Si as fi facut asta fara rezerva sau regret inca multa vreme, daca nu observam ca soferul se indrepta catre iesirea din parc.

-Hei! Ce faci? Nu am terminat de vizitat tot pe aici. Opreste!

La inceput m-a privit ciudat, cu un soi de retinere, de parca i se explicase ca avea sa transporte niste bolnavi de la care se putea astepta la orice fel de reactie. Precaut, a apasat usor frana cand a vazut ca am repetat comenzile si am dat sa scot dosarul cu traseul si programul zilei. Intr-un final a tras pe dreapta. Mi-a luat ceva timp sa il conving ca programul nostru de astazi mai continea si pestera Milodonului si ca nu aveam sa ingadui sa se taie nimic din ceea ce mi se promisese. Foaia lui de parcurs arata altceva. Omul chiar avea dreptate, daca era sa ne luam dupa diagrama. I-am intins telefonul meu dupa ce am sunat la agentia chiliana partenera, sugerandu-i sa isi sune seful, pentru ca mie mi se confirmase ca lucrurile stateau exact asa cum spuneam eu. A sunat si dupa o discutie destul de aprinsa a ales sa faca asa cum aveam noi in program, chiar daca el isi planificase altceva pentru acea seara.

-Ce s-a intamplat, sefa? Putem sa ajutam? Nu mai merge sareta? Impingem nitel?

-Nu e vorba de masina. Omul nu are scris in fisa de parcurs ca trebuie sa mearga cu noi si la pestera. A trebuit sa il conving, sa sun la agentie si tot asa.

-Si, a priceput sau e cazul sa ii explicam si noi? Daca nu mai vrea sau nu mai poate, sa puna cheile jos si preluam noi. Il facem un tur dragut de nu o sa ne mai uite niciodata.

-Nu e cazul. Coopereaza. Pornim acum.

Fericirea mea se risipise precum palcul de nori ce schimba perspectiva locurilor acum cinci minute. Cateodata ne trebuie atat de putin sa fim fericiti, dar si infinit mai putin sa ne intristam. Se spune ca doar 10% din ceea ce ni se intampla este necontrolat. Restul de 90% e doar reactia noastra la un eveniment. Puteam sa fiu cel mai bun exemplu pentru sustinerea acestei teorii. Nu asteptasem nici macar sa mi se aseze gandul ca as fi ratat pestera, ca sa ma necajesc si sa uit pe loc cat de bine ma simtisem pana atunci. Nu ma obisnuiam cu felul in care oamenii isi faceau treaba. Si totusi prin natura meseriei mele, ma loveam mereu de indiferenta celor ce ar fi trebuit sa ne ajute sa fim fericiti. Refuzam sa accept ca oamenilor le pasa de ei mai presus decat de ceilalti. Si faceam asta nu numai in munca, dar si in viata mea, confirmand cumva hilar ceea ce spunea Einstein cand zicea ca nebunia venea din faptul ca facand acelasi lucru mereu avem totusi incredibila naivitatea sa ne asteptam la rezultate diferite.

Nu! Oamenii nu fac mai mult decat sa se protejeze. Soferul noastru nu era exceptia. Vroaia cat mai repede acasa. Mi-a luat ceva energie si timp sa il conving ca astazi avea sa ne duca si in alt loc, chiar daca nu era trecut in foaia lui de parcurs.

-Cueva de la Milodon este o pestera veche de 18000 de ani. S-a format prin eroziunea apelor unui lac glaciar aflat la baza muntelui Benitez. Descoperita in 1895, pestera se pare ca a adapostit un animal ciudat, ce a dat si numele locului, Milodon. Nu vom sti niciodata daca el a fost cel ce a locuit in ea, sau oamenii l-au adus inauntru pesterii intai ca invitat, iar mai apoi pe post de friptura la gratar. Cert este ca simpaticul ierbivor de 2 m inaltime si 100 de tone a devenit vedeta locului, o statuie a lui existand si la intrare.  Tot acolo veti vedea desene ale acestui animal preistoric ce semana cu un urs, dar avea dimensiuni considerabil mai mari.

Dupa ce autocarul a oprit, am pornit cu grupul pe cararea de lemn si piatra ce strabatea un soi de padure de arbusti ce razbeau ici si colo, puternici si de un verde dramatic, din bucatile mari de piatra rotunjite de vanturi. Drumul mergea sinuos catre un soi de munte ce parea facut din blocuri de piatra de dimensiuni impresionante, suprapuse, de parca niste copii de giganti s-ar fi jucat cu cuburi de granit si bazalt construind o cazemata.

Asa am perceput intrarea in pestera: o gura imensa ce se casca si parea ca inghitise o buna bucata de pamant. Nu era o pestera mare, dar avea tot ce ii trebuia ca sa atraga: pereti plini cu stalactite, urcusuri si coborasuri, ba chiar si cateva trepte adaptate pentru o mai buna circulatie, o apa ce serpuia pe podeaua inclinata ce parea ca se rasturnase pe spate si iti lasa senzatia ca avea sa te inghita si pe tine, tragandu-te in adancuri. Inauntru o replica a animalului trona pe post de gardian si toti s-au repezit sa faca fotografii cu Milodonul.

-Daca ati terminat, haideti sa ne intoarcem! Oricum am stricat programul omului, macar sa apuce sa ne lase la hotel.

-Totul e relativ. Poate ca raul acesta se va transforma intr-un bine si pentru el. Nu trebuia sa ajunga acolo unde avea treaba. Iar noi, cu siguranta nu trebuia sa plecam de aici fara sa vedem pestera. Si chiar a meritat.

In Rai 90

„Sperantele noastre sunt ancore aruncate intr-un ocean la capat de lume, acolo unde nu le mai aude decat vantul si nu le mai saruta decat marea. Pastreaza speranta si acest mic locuitor al acestor taramuri de vis in care m-ai facut fericita cu povestile tale.”

Pe plicul ivoriu, delicat, statea scris acest text, cu o ortografie frumoasa si eleganta, usor inclinata ca atunci cand apleci capul sa saluti pe cineva pe care il respecti. Inauntru, infasurat in hartie se ascunsese un pinguin de lapiz lazuli si burtica alba, cu cioc auriu si zambet poznas. I-am zambit si eu cand l-am eliberat din ambalaj si l-am mangaiat de parca ar fi putut simti caldura mainii mele. Mi-l daduse  ca pe cutia de chibrituri sau un nasture, intr-un firesc ce ii venea manusa. Nu stiu cand il cumparase. Mi se paruse ca ne petrecusem toata dupa amiaza si seara impreuna, dar se pare ca ma inselasem.

Cand ne-am insirat pe strada din Puerto Natales fiecare a ales ce vroia sa faca. Unii au optat pentru o cina pretentioasa intr-un local de lux, altii au ales o promenada pe malul canalului, cei mai multi au navalit prin magazine, si doar cativa am mers la plimbare, oprindu-ne mai apoi in supermarket cu gandul sa ne luam ceva pentru drumul de maine, de la parcul national. Am incropit cateva bucate ce s-au dovedit a fi o idee geniala si ne-am intors la hotel cu pui la rotisor, castraveti acri, paine calda, muraturi, cascaval, si vin. La masutele mici de sub scara, in fotoliile elegante si comode am pus de o cina ca la mama acasa. Mi-am amintit ca aveam niste usturoi din Peru de la o excursie anterioara si l-am adus. Inutil sa spun cat a fost de savuros si suficient. Am ras si ne-am simtit minunat impreuna.  Ne-am luat si niste dulciuri, dar deja eram satule si nu mai mergea nimic dupa vin. Am facut cate doua sandviciuri pentru a doua zi si le-am spanzurat de geamuri in exterior. Nu aveau cum sa se strice. Puteau doar sa fie mancate de vreo pasare ce ar fi trecut pe acolo. Cand ne-am spus noapte buna si ne-am dus fiecare in camera ei, mi-a dat plicul ivoriu spunandu-mi simplu:”E pentru tine. Un fleac, dar vreau sa ai ceva de aici.”

Acum priveam micuta statueta la fel de expresiva ca ea si nu stiam ce sa spun. Invatasem ca uneori e mai bine sa taci si sa lasi tacerea sa ia forma gandurilor tale.

 Am adormit fericita. Nu ca as fi fost adepta micilor atentii, dar femeia asta era altfel si facea ca lucrurile sa para atat de firesti, incat nu aveai cum sa te simti altfel decat fericit. Hotelul era deschis pe o latura, astfel incat oricat de bine ar fi fost izolata usa, oricum auzeai zgomotele de pe hol.

Nu am mai auzit nimic. Patul era mare si moale si caldura invadase intreaga odaie, contrastand puternic cu vantul de afara ce facea geamurile sa tremure. Patagonia nu era o gluma. Patagonia era o certitudine a taramurilor bantuite de fantomele vanturilor fara de sfarsit.

-Daca ati terminat cu micul dejun va astept la masina. Avem in fata o zi lunga si dificila, dar extrem de frumoasa. Fara bagaje pentru ca diseara dormim tot aici.

Au venit pe rand, linistiti si fericiti, dar zgribuliti de parca erau locuitorii unor tari africane.

-Haideti ca nu este chiar atat de frig. Cel putin nu aici. Astazi mergem la ghetari, asa ca trebuie sa va pregatiti de ceva mult mai crunt. Sper ca aveti caciuli si fulare si tot ce va mai trebuie sa nu va intoarceti bolnavi acasa.

-Avem tot ce ne-a incaput in rucsac. Eu am pus tot pe mine. Dar parca mai mergea ceva, ca sa fiu sigura.

-Totusi, nu coboram in ghetar si nici nu va abandonez acolo. Promit sa ne intoarcem cu totii. Au venit si ultimii codasi? Putem pleca?

-Gata, sefa! Suntem efectiv complet. Da drumul la banda, ca sa ne facem tema pana acolo.

-Ei bine, la 150 km de Puerto Natales se afla unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pamant: Torres del Paine. Sa nu va ganditi ca ar fi un turn al painii. Nici vorba. In limba nativilor inseamna Turnurile Albastre.

Si acum, ma veti intreba de ce turnuri, si mai ales, de ce albastre. Turnurile sunt de fapt niste varfuri muntoase extrem de expresive, iar albastra e culoarea apelor in care aceste turnuri se oglindesc si care formeaza niste imagini greu de descris in cuvinte. Daca noi ne laudau cu albastru de Voronet, atunci chilienii si argentinienii se pot lauda cu albastrul ghetarilor care este cea mai nefiresc de frumoasa culoare vazuta vreodata pe pamant.

Los Glaciares, parcul national intrat in patrimoniul UNESCO, a fost infiintat in 1937, intr-o regiune protejata din Santa Cruz. Este cel de al doilea cel mai mare parc national din Argentina, iar numele lui se refera la calota glaciara de aici care este a treia ca marime dupa Antarctica si Groenlanda. Calota glaciara, a treia sursa de apa dulce a planetei contine 47 de ghetari, dintre care cel mai cunoscut este Perito Moreno, urmatorul reper al vizitei noastre de maine. Urmare a grosimii neobisnuit de mare a calotei, ghetarii se intalnesc incepand de la 200 m si pana la 2500m altitudine. O treime din parc este acoperita cu gheata, in rest existand doua lacuri imense, dintre care pe Argentinos l-ati vazut si salutat inca de ieri.

In parc s-a dorit sa se mentina peisajele, ecosistemele si speciile de plante si animale existente. O sa parcurgem aceste locuri cu autocarul, oprind in cele mai frumoase zone pentru fotografii si scurte plimbari.

Vremea nu a tinut cu noi tot timpul, dar probabil ca tocmai acest joc al ploii, norilor, soarelui au facut ca albastrul apei ce ne insotea pretutindeni sa desfasoare nuante nebanuite de parca cineva s-ar fi jucat cu filtrele unui aparat de fotografiat, inventand alte si alte feluri de albastru ce te zapaceau cu frumusetea si stralucirea lor. Nu cred ca am vazut vreodata atata frumusete adunata intr-un loc pustiu, unde natura juca singura la cel mai mare spectacol al lumii, schimband costume si decoruri dupa cum norii acopereau discul de aur al soarelui sau descopereau un petec de lumina.

Daca la inceput turistii se atentionau unii pe altii, fascinati de maretia imaginilor, de la o vreme totul se desfasura intr-o tacere sacra, ca la o procesiune la care senzatiile depasesc intelesul cuvintelor si bucuria ia alte forme necunoscute pana atunci firii umane. Nici fotografii nu mai faceau non stop. Preferau sa pastreze pe retina imaculata amintire ce aveau sa o ia cu ei dincolo de sfarsitul unei lumi ce nu stia nici ea cat era de frumoasa. Petece de iarba de smarald, ochiuri de apa turcoaz, dealuri molcome si varfuri ce scobeau cerul cautand sa intre in palatul soarelui, cascade ce se aruncau printre stanci sfartecandu-si apele involburate, poieni scaldate in verdele ierburilor inalte de stepa printre care tufisuri cu flori ireale te faceau sa te indoiesti ca mai esti pe pamant.

-E un rai! Asa cred ca arata Raiul!

La fiecare oprire ii vedeam sarind din masina, grabiti sa surprinda irealul acelor locuri pe care aveau sa le poarte in suflet pana la sfarsitul vietii, locuri de la sfarsit de lume, dovada ca orice sfarsit avea ceva magic in el.

-Legenda spune ca un sarpe pe nume Cai-Cai vrand sa termine tribul ce traia in Torres del Paines a declansat o inundatie cumplita. A reusit sa ii omoare pe toti, iar trupurile celor mai puternici doi razboinici le-a zidit in cele doua turnuri ce formeaza acum varfurile gemene. Tot asa, se spune ca aici exista cele mai multe nunate de albastru din lume. Ne-ar trebui cel putin o saptamana sa batem la pas toate cotloanele acestui parc, pe care anual 250000 de oameni din toate lumea il viziteaza.

Am oprit in nenumarate locuri, nehotarati care sa il admiram mai mult. Uneori apa era laptoasa si valuri de ceata se ridicau din ea, alteori era cristal si parea ca e batuta in diamante si safire, cateodata apa se impletea cu flori de un colorit puternic cum nu mai vazusem, iar uneori nisipul cenusiu strajuia apa pe care bucati de gheata azurie pluteau molcom intr-o imagine pe care mintea noastra obisnuita cu clisee de frumusete clasica, refuza sa o accepte ca fiind pamanteana.

Nu. Nu era nimic intalnit altundeva. Parea ca trecusem printr-un portal spre o lume de dincolo de sfarsit de lume. Si nu era niciun indicator, dar cumva, fiecare dintre noi stiam ca asa arata Raiul.

Ultima Speranta 89

Strada nu era lata. Nici lunga nu era. Scrasnetul rotilor ce incercau sa intoarca intr-un loc atat de stramt au sfartecat linistea diminetii. Ne-am cuibarit rebegiti de frigul ce nu se decisese sa plece inca, sau abia venise, nu aveam de unde sa stim, mai ales ca pentru noi acolo era un permanent pol al umezelii si racelii ce avea sa ne urmareasca probabil inca multa vreme si acasa.

In emisfera sudica toate sunt pe dos. Cand la noi e vara, la ei e iarna si invers, dar acolo unde ne aflam noi aceste schimbari erau foarte greu sesizabile pentru ca temperaturile cu greu se ridicau in termometre, indiferent de luna anului. Vantul le facea oricum sa nu mai aiba nici o ratiune, reducandu-le constant la minime greu de suportat.

Micul dejun fusese un regal. Dincolo de locatia superba( o sala cu pereti de piatra, in care lemnul se integra perfect), de semineul ce trona in mijloc si de ferestrele imense ce dadeau intr-un soi de curte cu oratanii, dar din acelea pentru care noi am plati la gradina zoologica, mancarea fusese diversa, minunat preparata si suficienta. Fructe proaspete, prajituri de tot felul, oua fierte, ochiuri sau omleta, legume, intr-un cuvant un rasfat. Ii lasasem sa se bucure de oferta generoasa, mai ales ca ultima cazare fusese un fiasco total. Le lasasem chiar si timp pentru siesta, dar nu prea mult pentru ca ne astepta un drum lung si anevoios.

-Astazi intram in alta tara din America de Sud, asa ca inainte de a pleca de aici, va rog sa va verificati pasaportul. Sper ca ati ridicat bonurile de la predarea valizelor.

-Am lasat tot si am primit in schimb un bilet de tramvai. Sper sa nu ne intoarcem in tara in chiloti. Ca noi tot lasam bagaje peste tot. Inapoi sper sa mai avem macar cate ceva de recuperat. Nevasta mea e muta de frica. Nici azi noapte nu a dormit, tot facand planuri cate haine sa isi puna pe ea ca sa nu lase nimic valoros la hotel.

-Nu va mai stresati! O sa fie foarte bine. Oamenii astia sunt saraci, dar nu hoti. Ce ati lasat, aia veti gasi.

-Nu baga si ei nimic in plus?

-Fereasca cel de sus! Mai bine sa ne lase cu ce avem noi, dar fara stres, decat sa ne puna te miri ce prin valize. Va spun eu ca e mai sigur asa. O sa vedeti la vama cata dreptate am avut. Pana ajungem la granita va rog sa va terminati orice forma de aliment. Nu vreau sa avem probleme.

-Avem locuri in autobuz?

-Normal. Totul e calculat si stabilit. Singura problema poate fi faptul ca nu vom sta la un loc. Poate vom fi imprastiati prin masina. Dar cum va stiu comunicativi, asta nu e o problema pentru voi. Vorbiti si cu pinguini daca trebuie.

La autogara i-am lasat grupati afara si am intrat sa vad numarul masinii si ora plecarii. Apoi m-am intors cu locurile fiecaruia, le-am impartit si au urcat. Pana la granita argentiniana pot spune ca a fost chiar dragut. Am stat jos cu grupul vesel si am glumit permanent. Cand masina s-a oprit, a venit soferul si ne-a rugat sa coboram cu absolut tot ce aveam asupra noastra. Nu cred ca cineva si-ar fi putut imagina cum aveau sa decurga formalitatile vamale. Nici daca eram puscariasi nu eram tratati asa. Nu noi, ci toata lumea din masina. Se pornea de la considerentul ca fiecare putea fi un criminal, rau facator, traficant sau violator, indiferent de sex, varsta sau nationalitate. Toti erau judecati egal.

Locul era insalubru si urat mirositor. Totul parea o improvizatie gata, gata sa cada. Bineinteles ca era un singur ghiseu, si ca engleza lor era lamentabila.

La un moment dat s-a terminat verificarea si am trecut pentru scurt timp in masina. Nici n-am apucat sa comentam bine ce ni se intamplasem si a urmat granita chiliana. Stiam ca nu se iubesc intre ei. Chiar deloc. Dar noi nu eram argentinieni. Nu a contat. Ne-au asteptat cu niste dulai imensi ce pareau ca dau gata un vitel la o masa. I-au pus sa caute. Nu bombe, nu arme, nu droguri. Mancare.

-Milana, dar astia sunt lipiti pamantului de cauta mancare?

-Nici vorba. Chile e chiar o tara stabila in comparatie cu Argentina. Doar ca le e frica sa nu se introduca in tara ceva ce ar putea afecta si infecta productia lor. Daca nu ai nimic, cumperi de la ei. Asta e ideea. Chile e sigura, dar cu preturi astronomice, iar chilienii sunt nemtii Americii. Nu treci cu nimic.

Cand s-a sfarsit si acest episod ne-am urcat iar in masina si am pornit la drum, catre Puerto Natale, oraselul unde aveam sa fim gazduiti. De aici practic se viziteaza Parcurile Nationale, pe Ruta del Fin del Mundo. Senzatia de infinit, pace si abandon este sporita de locurile pe care le traversam.

Cand am ajuns la autogara orasului privelistea unei urbe ce se pravaleste catre o apa ireal de frumoasa ne-a fascinat.

-Ce e acolo, sefa? Au varsat vopseaua?

-E golful Ultima Esperantza.

-Nu suna prea incurajator. Dupa ultima gara, ultimul drum, ultima posta, ultimul oras, acum avem si un golf al ultimei sperante? Ce e cu astia? Nu sunt nitel cam depresivi?

-Nu ei au denumit golful asa. Ei doar se bucura de acest privilegiu de a fi speranta cuiva. E drept ca ultima, dar macar mai e ceva.

Numele ii vine de la un navigator spaniol ce cauta stramtoarea Magellan ca sa poata sa iasa la ocean. Facea acest lucru de vreme indelungata si isi pierduse orice speranta ca va mai reusi sa treaca de peretii stancosi ai canalului. Cand a ajuns in golf, bucuria lui a fost fara limita. In amintirea acestui calvar al cautarilor si bucuriei gasirii unei solutii a numit golful Ultima Speranta.

Puerto Natales este un orasel cu case mici, din lemn sau tabla, inghesuite una in alta de parca ar vrea sa se fereasca de vanturile puternice din zona. Singurele cladiri mai inalte si aratoase sunt hotelurile, care se gasesc mai peste tot, ca si agentiile turistice, restaurantele si cafenelele. Este evident ca dezvoltarea i se trage de la turism. O sa vedeti si restaurantul „Ultima Speranta” si cafeneaua cu acelasi nume, si magazinul cu de toate incarcat ca si de speranta aceasta ultima.

Autocarul care venise sa ne preia de la autogara ne-a lasat in fata unei constructii futuriste de secol 21, la care cu greu pricepeam cum era impartita. Mai mult lunga decat lata, se desfasura precum un bloc de garsoniere, avand toate camerele pe un singur culoar extrem de lung ce era strajuit in cealalta parte de o scara moderna cu un sant prin care curgea apa printre niste pietre de rau. Peretii nu erau finisati si nu exista plafon, astfel ca puteai vedea direct la etajul  2 daca te uitai in sus.

Receptia era cat un lift, fara pereti, din sticla astfel incat lumina intra de pretutindeni. Le-am dat cheile si le-am promis ca ma vor gasi jos in spatele scarii unde era un soi de hol cu niste fotolii confortabile. Cum bagaj nu aveau, nu era cazul sa piarda prea mult timp prin camere, asa ca am iesit repede si eu sa ii intampin.

-Unde mergem?

-Astazi nu mergem nicaieri departe. La fata locului, sa descoperim pe unde se scurg sperantele noastre. Aveti multe oferte pentru masa de seara, asa incat propun sa nu ne tinem scai unii de altii. De pierdut nu poate fi vorba pentru ca e un orasel mic. Abia de are 20000 de suflete, o piata, un supermarket si cateva zeci de restaurante si magazine de suveniruri. Piatra tarii este lapis lazuli si veti gasi nenumarate obiecte sau bijuterii facute cu ea. Ar fi dragut sa va cumparati una sa va ramana amintire din acest loc.

-Lasa ca si din Argentina a luat rodocrozit pentru ca cica e piatra iubirii si a tarii, si din Brazilia a luat malachit ca e piatra lor nationala si cica e puternic protectoare. In ritmul asta avem geamantanele mai grele la plecare, ca nu si-a luat numai ei. A cumparat pentru tot neamul.

-Nu mai comenta si mai bine multumeste-te ca nu am ales decat un prapadit de pinguin, cand de fapt eu vroiam elefantul ala mare, sa il pun pe masuta din hol.

-Pentru ala trebuia sa renunti la mine si sa il declari sotul tau pentru ca era sigur mai greu decat mine. Erau o droaie in Brazilia. Si acum ma minunez cum de nu ai vrut unu.

-Hahaha.Trebuie sa recunoasteti ca nu va ramane dator la replici.

Orasul parea animat, era chiar si insorit, dar vantul rece ne readucea la realitate. Oricat de vara ar fi fost in emisfera sudica, cu asemenea vant nu rezistai decat cu pulovar si geaca. Speranta de a te descheia macar putin era una desarta.

El Calafate 88

„Cand ne-am despartit, te-am strans tare in brate. Ai ramas acolo si de atunci te port cu mine mereu. Daca nu am ajuns cu tine decat pana aproape de capatul lumii este pentru ca nu trebuia sa mergem atat de repede acolo. Poate nici alta data. Noi nu ne stim nici drumul spre casa. Ce sa fi cautat acolo? Mai avem atat de multe trasee de facut prin noi, incat nu trebuia sa incepem cu sfarsitul. Ma bucur ca te-ai gandit la mine intr-un moment aparte din viata ta. Sa nu uiti ca ce este special in tine, este inca in bratele mele. Pana ne vom revedea vei colinda cu mine cerul si lumea.”

Aeroportul din Ushuaia ducea cu el prin titulatura lunga si indecisa-Aeroportul International Malvina, Argentina, Ushuaia, ceva din nemultumirea poporului argentinian legat de suveranitatea revendicata asupra insulelor Malvine. Razboiul nu ii convinsese, si din 1982 inca suspinau dupa teritoriul insulelor Falkland, pe care le detinusera timp de zece saptamani cat a durat conflictul militar cu Regatul Britanic. Noroc ca totul s-a limitat la zona aeriana si terestra la care se facea referire, si tarile beligerante nu au intins mantia conflictului asupra statelor lor.

Aeroportul cel nou, din care urma sa plecam noi, il inlocuise din 1995 pe cel vechi, pentru ca zona era conectata cu lumea doar pe apa si aer, iar turismul aducea an de an tot mai multi calatori dornici sa cunoasca aceasta parte a pamantului. Situat pe o peninsula, la 4 km de centru, oferea o priveliste superba atat la decolare, cat si la aterizare, deoarece practic ambele operatiuni se desfasurau deasupra apei. Evident ca era cel mai sudic aeroport din lume, si poarta de imbarcare catre croazierele spre Antarctica.

Toti romanii mei erau pe la cafenele, incercand sa isi minta foamea, pentru ca micul dejun fusese atat de mic, incat cei ce nu venisera primii la masa, abia de au mai prins paine cu gem din acela mistificat, sau din niste scaieti despre care nu stiam nimic, cu toata pasiunea mea pentru flora. Asa ca renuntasera si acum rontaiau ce era convenabil prin aeroport. Mi-am focusat atentia pe un magazin de suveniruri de unde am cumparat niste semne de carte din piele cu pinguini pe ele si niste magneti simpatici. Am prieteni pentru care aceste mici daruri le fac viata mai frumoasa.

-Milana, cam ce distanta e de aici la El Calafate?

-Daca ar fi sa mergem cu masina, nu ne-ar ajunge 11 ore pentru ca nu exista drum drept, si vorbim despre doua tari ce-si disputa acest teritoriu. Daca vorbim despre avion, atunci sunt doar 550 km, ceea ce inseamna cu toate operatiunile anterioare si de debarcare cam o ora si un pic. E senin si cu siguranta va veti bucura de o panorama splendida a canalului Beagle, a muntilor Anzi si a ghetarilor din parcurile nationale. Sa va pregatiti aparatele de fotografiat. Nu veti regreta.

Ne-am imbarcat si am observat cum tot mai multi turisti erau echipati ca pentru ascensiune. Bagajele lor erau niste genti uriase, pline de echipament, iar ei erau bronzati, de fapt arsi de soarele reflectat de zapada, legati la cap cu baticuri multicolore, dar imbracati cu haine groase si bocanci ca pentru catarare. Noi eram deja minoritari cu tinutele noastre casual. Nu mai vorbesc de cele doua doamne din grup cu canadiene roz cu paiete de ti se sptrepezeau dintii in gura privindu-le. Cred ca pierdusera la tabinet si aveau porunca sa plece cu ele in circuit, si daca se putea, sa se mai si intoarca tot la fel imbracate. Nu le pierdeam niciodata din ochi. Erau pata de nebunie colorata din grupul meu. Ce pata, zic eu? Explozie.

Nu aveam loc la geam. Nici langa cineva cunoscut, asa ca m-am apucat sa citesc despre programul din acea zi. Aveam sa mergem ceva vreme cu autocarul si trebuia sa le umplu timpul cu ceva. Auzeam tacanitul aparatelor, semn ca lumea facea poze privelistii de jos. Ca si la celelalte companii locale, nici acum n-am primit mai mult decat un zambet la imbarcare, si unul la plecare.

Odata ajunsi in autocarul ce ne astepta dincolo de aeroport, am pornit la drum. Peisajul nu se schimbase prea mult.

-De acum incolo, totul va fi extrem de comprimat ca timp si activitati.

-De parca pana acum am avut vreo zi de chiul. Tot pe drum si tot cu treaba.

-Pai nu de aceea ati venit? Ca de stat la birou presupun ca sunteti satui. Deci, bine ati venit in El Calafate!

Indiferent daca va suna foarte romanesc numele acestui orasel, trebuie sa va spun ca nu este ruda orasului de pe Dunare. Numele ii vine de la o planta cu flori galbene si fructe precum afinele noastre. O sa o vedeti peste tot, la marginea drumului, pe munte sau prin vai. Orasul are putin peste 20,000 de locuitori si este eminamente turistic. Totul se invarte aici in jurul ghetarilor, asa ca veti gasi magazine cu pulovere groase, imbracaminte de sport si pescuit, restaurante si cafenele. Orasul are o clima rece si arida, beneficiind de aportul de umiditate adus de vecinatatea cu lacul Argentino, in nord- vestul regiunii Santa Cruz.

Aici ajung toti aceia care doresc sa viziteze Los Glaciares, ce includ si Perito Moreno, Cerro Terro si Cerro Chalten. Lacul Argentino, care este cel mai mare lac din Argentina, cu o suprafata de 1466 km patrati este granita cu Chile si a constituit motiv de disputa a celor doua tari. Apele lui, pe care deseori puteti zari bucati imense de sloiuri albastri rupte din ghetarii parcului despre care v-am vorbit, se varsa in raul Santa Cruz. Zona din jur este populata cu nandu, un fel de struti, vulpea cenusie, soimul, vulturul, ciocanitoarea patagoneza si lama, dar nu aceea pe care o stiti, ci guanaco.

Apele lacului au o culoare ireala, un azuriu nemaintalnit, acest lucru datorandu-se sloiurilor venite din ghetari. De altfel, aceste bucati ce se rup, si sunt extrem de atractive pentru turisti, pot determina chiar si inundatii, asa cum se intampla aproape in fiecare an, cand cotele apelor cresc alarmant si ajung pana la casele oamenilor. Lacul e mandria nationala a argentinienilor si se spune ca pana si culoarea albastra de pe steagul tarii ar fi fost influentata de nunata apelor lacului. Ne va insoti pe partea dreapta mai tot drumul. Cum ne vor insoti si strutii nandu si guanaco, aceste lame dragute si foarte prietenoase.

El Calafate este, asa cum va spuneam, capitala gheturilor, aflat in mijlocul stepei din Patagonia. Pe ambele parti ale soselei puteti vedea floarea aceea galbena ce a dat si numele localitatii:calafate. Se spune ca acela ce o gusta, nu va mai putea sa traiasca fara sa se intoarca aici. Asa ca, va las pe fiecare dintre voi sa decideti daca vreti sa o incercati sau nu. Otravitoare nu e, cu siguranta. Veti gasi aici gem facut din ea, si miere chiar.

-Nae, sa nu indreaznesti sa gusti! Eu nu ma mai intorc pe aici.

-Lasa, mama, ca daca trebuie, vin eu. Gasesc eu vreo muritoare care se sacrifica sa imi tina de cald prin hoteluri, ca ai vazut ce bate vantul. Pe vremuri, cand eram mic si imi zicea cineva de Patagonia mi se parea un loc de neimaginat si neatins. Uite ca sunt aici si retraiesc miracolul copilariei.

-Nu il retraiesti. Acolo ai ramas. Atat ai putut. Daca nu eram eu…

-Era alta. Hai sa gust niste bobite din astea sa vad daca revin in Patagonia.

-Poate va intrebati ce inseamna Patagonia? Ei bine, in limba amerindienilor inseamna „talpa mare” sau tinutul picioarelor mari. In fapt, picioarele indienilor erau infasurate in blanuri si de aceea urmele lasate erau imense. Patagonia este una dintre cele mai spectaculoase regiuni ale lumii, cu peste 1 milion de km patrati intindere, din care doar 10% in Chile, iar restul de 90% in Argentina.

Am ajuns la hotel si va astept in hol pentru a va da cheile. Dupa ce va instalati, daca doriti, putem merge impreuna la o scurta plimbare prin oras.

Hotelul parea o cabana de la noi de la munte. Totul era facut din lemn, doar canapelele de piele si lampile din sticla pictata rupeau monotonia. Camerele erau la etaj toate. Mai mici, dar cu tot ceea ce am fi avut nevoie. Nu eram singuri. Mai existau turisti germani si americani, dar oricum nu foarte multi pentru ca locul era mic.

I-am asteptat in holul in care trosneau lemne in semineu si seara cobora incet peste coline. Zona se extindea, semn ca interesul pentru turism deschisese apetitul localnicilor pentru castig. Ne-am plimbat pe strada cea mai importanta din oras, probabil singura asfaltata si strajuita de copaci, ne-am oprit la un restaurant si am mancat miel in crusta si legume sotate, alaturi de un vin rosu. In mod evident, argentinienii aveau o vocatie a gatitului si o bucatarie excelenta. De undeva dintr-un colt razbea la noi un tango languros ce ne facea melancolici.

-Iti dai seama unde suntem?

Nu era nevoie sa ma uit sa vad cine vorbea cu mine. I-am recunoscut glasul, chiar daca vorbisem doar atunci, in avion.

-Deseori ma decuplez de la realitate ca sa nu ma cotropeasca si sa imi absoarba bucuria descoperirii unor astfel de locuri. Am invatat sa iau lucrurile asa cum sunt. Ma bucur de prezent fara sa fac calcul cat de departe sau aproape este de prezentul meu real. Acela de acasa. Traiesc cu o parte din mine alaturi de oamenii si locurile ce ma definesc si ma apartin, iar cu o alta parte, vesnic pe drum, intre oameni ce ma locuiesc pret de un circuit, undeva pe planeta, mai aproape sau mai departe.

-Si nu ti-e greu? Pentru mine e o vacanta, dar tu? Mereu asa…

-Cateodata mi se face si mie dor. Dar tin ochii deschisi…

Am zambit, fara sa continui fraza. Nu m-am mirat deloc cand am auzit-o continuand.

-Sa nu-i inchizi! O sa iti fie si mai dor…

-Tudor Musatescu.

14.140 km 87

-Scopul vietii e sa ne descoperim. Pe noi. Aflandu-ne, vom sti si ce avem de facut ca sa ne demaram proiectul de a ne dezvolta, autodepasindu-ne. Nu venim ca sa ajungem cei mai mari ingineri, nici ca sa cercetam si eradicam boli crunte, nici ca sa compunem capodopere. Facem toate acestea si inca multe altele, sau nimic din ele, tocmai pentru ca ne-am descoperit pe noi si am ales sa ne autodepasim, lucrand la noi, ca la cel mai valoros proiect al nostru. Calatoria aceasta spre noi nu este facila, dar odata inceputa, ea nu mai poate stagna.

Asa si aici. Am ajuns la capat de lume nu pentru a incheia ceva, ci tocmai pentru a incepe sa ne dorim sa aflam mai multe despre lume si despre noi. Invatam mereu de la tot ceea ce vedem. Natura e cel mai grozav profesor. Ce face ea, omul cu greu reuseste. Invatam sa supravietuim oricarei furtuni, asa cum o face ea; ca fiecare lucru cat de neinsemnat isi are rostul lui, descoperim perspective alaturi de ea, si mai ales invatam ca toate au un timp al lor. Unul ce nu trebuie grabit.

Natura nu isi fugareste zilele si anotimpurile. Doar noi, oamenii facem asta. Ne grabim sa crestem mari atunci cand suntem mici, vrem sa sarim etape cat mai multe de parca cine stie ce daruri ne-ar astepta la o anume varsta, ajungand sa regretam la final anii ce i-am irosit fiind altcineva.

-Cat adevar! Bine punctat, sefa.

-V-am spus toate astea privind fapturile astea mici, ce merg mereu impreuna, cate doua, asteptandu-se si chemandu-se, randunicile astea ce au mancat seara si au ajuns grasute de nu mai pot sa zboare, dar au intelepciune emotionala cat o armata de oameni. Si va rog sa nu mi-o luati in nume de rau, dar uneori prea privim in jur ca niste Demiurgi.

Vremea nu a ramas insorita cum era cand am plecat. S-a mai innorat, ba chiar a tras si o ploaie zdravana care ne-a adunat inauntru, pe unii chiar adormindu-i. Leganeala era lina, caldura ne invaluise binefacator, o muzica in surdina razbea din statii atat cat sa auzim si zbaterea valurilor ce se loveau de vapor. Am fi putut continua asa pana in Antarctica, doar biletele ne lipseau si niste provizii mai serioase.

-Dupa ce am experimentat calatoria cu trenul si cu vaporul, cred ca e vremea sa luam si pranzul undeva.

-Mergem tot acolo unde am fost ieri! A fost minunat.

Am refacut gasca de flamanzi si ne-am aciuat care pe unde a gasit locuri libere, escaladand si etajul de aceasta data. Supa de homar a fost un vis si cred ca le-am dat gata toata oala cu pofta noastra. Am ras si am baut vin bun si aproape ca nu ne mai venea sa plecam de acolo, atat de bine era.

-Mai avem obiective de bifat! Nu va faceti ca nu stiti! Hai sa nu ne intindem pentru ca nu ne mai intoarcem pe aici. Aici nu ne lasam decat naravul. Nu bagaje.

-Ce pretentii mai ai de la noi acum, dupa un asemenea festin? Mai sunt eu bun sa ma catari pe cine stie ce napraznicii? Sa mai tremur eu acum dupa ce abia mi-am incalzit oasele obosite si rablagite….Numai cand imi amintesc cat de crunt e vantul de afara imi vine sa ma culc pe masa astora.

-Hai domnul Munteanu. Lasati, ca nu va crede nici crevetele ala din farfurie. Mai puteti! Ia sa gasesc o trupa de dansatoare de samba sau tango, sa vedeti cum va anim. De data asta nu va mai tin afara. Mergem sa vizitam muzee, si apoi hotel scrie pe noi.

-Tu numesti chestia aia hotel? Esti foarte generoasa.

-Credeti-ma, se putea si mai rau. In fond a fost cald, curat si liniste.

-Chiar prea multa liniste.

-Mai oameni buni, sa nu fim rai! La cum arata casele lor, de zici ca acum, acum le zboara vantul, noi locuim la 5 stele. Macar e de lemn si bine ancorata pe pamant. Prin tabla aia ondulata esti ca si afara. Nu e mare diferenta.

-Gata! Haideti sa mergem la inchisoare. E la o aruncatura de bat.

-Nici n-am apucat sa pacatuim si ne bagi direct la zdup.

-Nici nu trebuie. Nu mai e inchisoare. Acum inauntru sunt patru muzee. Museo Maritimo e cel mai important, deoarece contine numeroase artefacte maritime si modele ale corabiilor celebre ce au ajuns in zona. In afara de acesta, mai este un muzeu al artelor, Muzeul Antarcticii si Galerii de Arta Contemporana. In Muzeul Prizonierilor gasim si spatii, de fapt celule, dedicate lui Emil Racovita si expeditiei Belgica.

Cand am intrat in muzeu in spatiul dedicat prizonierilor am simtit mai tare frigul de afara. Inchisoarea, sobra si rece avea toate celulele deschise. Sinistru, puteai vedea manechine imbracate in prizonieri ce fie stateau pe patul auster, fie in picioare in dreptul ferestrelor minuscule cu doua zabrele. Peretii scrijeliti erau singurii martori ai povestilor inghitite acolo de chiriasii acestor locuri.

Undeva la etaj exista un loc dedicat lui Julius Popper, controversat de unii si adulat de altii, in functie de interese. Daca despre Popper atitudinea este oarecum ambigua, in ceea ce il privea pe Emil Racovita toata lumea era de acord ca gratie lui, Romania a pus steagul tarii noastre la capatul lumii. Belcica a fost nava ce a iernat prima oara la Polul Sud, intr-o expeditie stiintifica internationala. 19 oameni, din care s-au intors 17, au indurat frigul, inghetul, lipsa hranei, a caldurii si a apei, au gresit si au gasit forta in ei sa repare si sa continue, indiferent de oprelisti, reusind sa isi aduca astfel contributia la o cunoastere mai buna a lumii in care traim.

Captivi intr-o banchiza, au calatorit cu ea timp de un an in deriva. Si daca acum asta nu vi se pare foarte complicat la ce aparatura, costume si mijloace de semnalizare si comunicare exista, trebuie sa va ganditi ca acest lucru se petrecea in 1898.

Cat timp au fost tintuiti acolo, au continuat sa faca masuratori si observatii meteorologice si asupra vietuitoarelor din jur. Una dintre insulele intalnite acolo, a fost denumita Cobalcescu de catre marele speolog, naturalist si explorator roman. Dupa aceasta exceptionala aventura, Racovita scrie nu mai putin de 60 de volume ce cuprind observatiile lui extrem de pretioase despre viata balenelor, focilor, pasarilor antarctice.

-In fine, dam de un loc in care spui cu mandrie de unde esti daca te intreaba cineva. Desi asocierea aceasta cu inchisoarea si expunerea fotografiilor si a steagului romanesc aici sunt nitel nefiresti. Dar , ma rog…sa zicem ca trebuiau  sa dea o utilitate si acestui loc de triste amintiri.

-O sa mai vedeti obiecte recuperate de pe epave, precum si ustensile si obiecte casnice ale bastinasilor, sau canoe. Acest tip de ambarcatiune era condus numai de femei. Oamenii tribului umblau dezbracati iar temperatura corpului lor era cu cateva grade mai ridicata decat a omului normal. La 40 de grade nu se considera ca aveau febra. Asa supravietuiau.

-Lasa-ne cu astia ca deja ma simt un papa-lapte. Eu ies afara din muzeu, ca ma simt lezat si trebuie sa fumez o tigara. Mai devreme cu pinguinii care sunt credinciosi pe viata, acum cu indienii astia de stateau goi la frigalaul de aici..Ce mai urmeaza sa ne spui?

-Nimic special. Va las sa va bucurati de expozitia de arta contemporana si pinguini pictati, apoi puteti sa va cumparati niste suveniruri frumoase si ne vedem la autocar. Va ajunge. A fost o zi plina ochi.

S-au imprastiat care incotro pe culoarele vechii inchisori, alegand fiecare sa se uite la ceea ce considera important pentru el. Afara se intunecase si ploua maruntel. Frigul se cuibarise si el dupa cladiri asteptand momentul sa ne sara in spate. Oricat as fi fost de fericita sa ma aflu intr-un loc atat de special si greu accesibil muritorului de rand, tot exista un soi de tristete si neputinta privind in jur. Pamantul alegea sa fuga. In alta parte.

Eram la peste 14.140 km de acasa. Un fior rece imi brazda sira spinarii. M-am abtinut sa le spun turistilor gandul meu. L-am inchis in mine ca pe un secret. Stiam ca de cate ori mi se va parea ca nu sunt capabila sa fac ceva, aveam sa imi amintesc ca m-am aflat atat de departe de tot ceea ce iubeam pe lume, incat as fi putut sa mor doar la acel gand, dar am reusit sa trec peste el, ca si peste altele ce s-au petrecut chiar sub ochii mei.

Autocarul ne-a purtat leganat spre cabana in care locuiam. Soferul intuise oboseala noastra si facuse cald inauntru, cum cald era si in cabana, de parca femeile acelea trei intelesesera ca eram atat de singuri si straini acolo, ca macar locuinta noastra ar fi trebuit sa ne para primitoare si calduroasa.

N-am mai dormit ca noaptea trecuta pentru ca aveam atatea alte ganduri ce imi umpusera toate cotloanele mintii si eram si necajita ca nu aveam conexiune la internet. Imi lipsea discutia cu copiii mei. Cum imi lipsea si mesajul de la Serban. Cu siguranta imi scrisese ceva, dar nu aveam sa aflu decat a doua zi, in aeroport. Pana atunci, distanta se tot lungea si risca sa ma inghita si pe mine intr-un ocean de incertitudine. Descoperisem ca imi era inca teama de singuratate.