11 ani e mult?

                                                 DECADENTE        2

Trăise toată viața într-o casă în care nu locuise niciodată de fapt. Doar nazuise la ea, si in timp isi construise fiecare odaie, coridor, terasa si firida cu temeinicia si perseverenta unei furnici care isi faureste instinctiv adapostul, respectand intocmai aceeasi structura inscriptionata genetic in secole de existenta. Ii trebuisera cativa ani sa isi termine lucrarea, pentru ca numai noaptea putea sa se ocupe de ea.

Doar asa mai reusea sa adoarma. La inceput oscilase mult, nehotarata ce sa aleaga. I-ar fi placut  o casuta mica, ascunsa intre niste maslini pitici, cu frunzulita argintie stralucind ca sideful in lumina dupa amiezii ireal de frumos, si niste yucca, indecent de inalte fata de linia orizontului. Acolo se vedea stand pe o salteluta de pai, mestecand cu picioarele nisipul incins, abandonata ca o nava esuata la tarm, doar cu o carte in mana si carafa aburinda de la cuburile de gheata care inghesuiau feliile de portocala si lamaie, asa incat cu greu se strecurau deasupra cateva frunze de menta. Nu se gandise niciodata sa-si ingradeasca casa. Nici visele. Poate doar sa indese pe la tulpina pomilor niste pietre aduse de mare, scobite de timp si de sare, albe si ele ca nisipul, sa rupa monotonia granulelor minuscule care stapaneau intinderile nesfarsite. Asta fusese cand el venea acasa ca dintr-o perpetua vacanta, cu zambetul agatat in coltul gurii si sapca data pe spate, strengareste. Avea fata arsa si umbla mereu cu niste pantaloni de in, largi, in culoarea dunelor de nisip. Sa fi fost de la ochii lui verzi strajuiti de gene indecent de lungi si dese sau de la tenul masliniu cu barbia despicata senzual, de alesese ea casa de la malul marii? Sau poate de la dorul ei de libertate si frica de intuneric, pe care doar alaturi de el invatase sa le controleze.

• 

Pe vremea aceea se intindea sa o cuprinda pe dupa talie si o tragea spre el lipind-o tare de parca voia sa o contopeasca cu trupul lui masiv, de armasar incins. Apoi ii deschidea gura cu buzele lui groase si sorbea din ea ca dintr-o fantana, nesatul, uscat de dor si flamand de dragoste. Mirosea a bere de cele mai multe ori, dar era vesel si pus pe glume, iar ea il astepta mereu infrigurata si dornica sa se simta dorita, ca sa aiba noaptea pentru cine sa faureasca locuinta mult visata. Dupa ce se iubeau pe fuga, smulgand hainele de pe ei de parca aveau sa vina parintii si nu trebuiau sa ii prinda, ramaneau intinsi pe divan, respirand sacadat ca dupa maraton. Pe urma tacerea invaluia totul, ca o ceata deasa pe mare, care inghite catargele navelor din larg.

Era mai mic decat ea. Dar nici dupa doi ani de cand erau impreuna nu se obisnuise cu asta. Nu diferenta dintre ei o speria. El oricum parea mai mare pentru ca avea corpul ciolanos si robust ca al un caraus de pe docuri. Pe langa asta, mai era si atitudinea. Ceva intre indiferenta si nepasare. Nu fata de ea, ci fata de felul in care se astepta ea sa fie perceputa. Desi ii pasa, renuntase de la o vreme sa se mai simta vinovata de ce ar crede ceilalti despre ei. Nu avea de demostrat nimic lumii.

-Mi-e o foame de lup!

Nici nu-l auzise cand intrase. Se ridica din balansoarul ca un cuib de barza ce atarna de tavan, cat sa-si indrepte spatele si sa-si potriveasca parul care-i scapase din cocul mestesugit dimineata. Nu stia nici cat era ceasul si nici daca avea vreme sa pregateasca ceva.

-Trebuia sa mananci in oras. Nu stiu daca avem ceva comestibil prin casa.

-Tu n-ai mancat nimic azi? E cinci dupa amiaza.

Sunase amenintator de serioasa intrebarea, asa ca o transpuse rapid in timp, in bucataria din casa parintilor. Nu uitase nimic. Nu avea cum. Erau prea multe motive sa isi aminteasca timpul petrecut acolo.

-Parca-ai fost tata. Nu mi-a fost foame.

• 

Il privi drept in fata ca atunci cand il infrunta pe batran. Daca ar fi inchis o clipa ochii era sigura ca i-ar fi aparut imaginea lui cu ochii iesiti din orbite, tamplele pulsand si maxilarele inclestate, reprimandu-si vorbele grele. Fusese copil infiat, crescuta de niste oameni simpli, cu frica de Dumnezeu, care singuri fiind, decisesera sa-si lege destinul de un suflet de copil parasit. Doar ca facusera asta putin prea tarziu pentru ca si beneficiarul actului lor de umanitate sa fie fericit. Tot ce isi aducea aminte era tarsaitul pasilor lor pe cimentul din hol, apa pentru ceai uitata vesnic sa fiarba pe un ochi de aragaz, izul de mucegai din baie si mirosul de carmol. Restul se estompase si disparuse, asa cum disparusera si ei, mult prea devreme si mult prea tarziu ca sa ii compuna existenta. Ramasese orfana de la 12 ani. Plecasera sa raporteze ca si-au indeplinit datoria si au salvat un suflet. Uitasera insa de ce venisera.

-Ia sa te vad. Zici ca ti-e foame?

Il privea senzual si flacara din ochi ii lumina tot chipul, facand-o provocatoare. Porni spre el, cu pieptul inainte, constienta ca purta un tricou decoltat ce-i punea in evidenta bustul generous, isi trecu rapid limba peste buze, intr-un gest care parea o promisiune, si ce urma capata firescul gesturilor calculate pe care mintea ei de femeie matura stia sa le obtina de la un pusti rebel.

Se iubira flamand, ea alegand sa se piarda in nebunia anilor lui tineri si fara retineri, ba chiar dornici de confirmarea virilitatii. El nesatul de sex, si dornic de senzatii noi. Fiecare an dintre ei cadea unul dupa altul, lasandu-i la  final ca pe niste prunci.  El adormea mai mereu. Ea se ridica tiptil si se furisa in baie, preocupata sa-si recompuna tinuta.

De data asta insa nu se grabi. Inchise ochii si rechema amintirile. Se invinuia pentru relatia cu Tavi. Oricat incerca sa para de nepasatoare, nu-si ierta diferenta de varsta dintre ei. Erau totusi 11 ani. Trecuse de la perioada cand ii dansau fluturi prin stomac la etapa responsabilizarii. De aceea isi chema amintirile sa le certe si sa se scuze. De parca faptul ca traise intre batrani ar fi impins-o catre incest. Plansese la capataiul lor, dar isi inmormantase si durere odata cu ei, alegand sa nu mai lase lumii loc de interpretari sau comentarii.

Se ridica, isi trase tricoul lung si intra in baie. Se privi in oglinda, facu o grimasa si intra sub dus. Acolo era sigura ca nimeni nu putea sa-i vada lacrimile siroind. Nici macar ea.

• 

S-a lasat rece 29

-Mai il scoti pe Bodo? intreba Delia suficient de tare incat curiozitatea ei sa nu para o invitatie la o activitate clandestina, ci doar o simpla rutina.

-Cum altfel? Are si el propria lui piramida de nevoi. Nivelul 1 este cu siguranta cel mai important. Ma insotesti?

-Abia asteptam sa spui asta. Tare m-as mai dezmorti putin, mai ales ca e o noapte calduroasa si ma simt cat un butoi pe care doagele se chinuie sa-l mai tina laolalta, dupa atatea bunatati ingurgitate. Cine mai vine cu noi?

-Multumim de intrebare, dar chiar trebuie sa ne retragem sa o schimbam pe mama de la carma, raspunse Monica stanjenita ca trebuie sa intampine invitatia cu un refuz. Nu de alta, dar maine o vrem capabila de exprimari gastronomice demne de invitatii pe care o sa ii avem.

-Octav, ne insotesti? il indemna Vlad cu prietenie.

-Doctore, mi-ar face mare placere, dar trebuie sa imi fac simtita prezenta macar cateva ore si la slujba, ca sa nu ma dea colegii disparut. Le-am spus eu ca voi intarzia, dar nu am precizat si cat timp. Mergeti voi! Abia isi face si Delia plimbarea de seara si doarme bine. Maine cu siguranta va insotesc. Imi iau liber de la munca.

Stia ca nu avea sa faca asta, dar nu-l costa nimic sa promita. Ca si coaja de la placinta, si promisiunea era acolo, in mintea lui, doar pentru a fi sparta. Asa putea sa se strecoare azi fara sa para lipsit de politete fata de ceilalti.

• 

-Atunci Delia draga, ma bizui pe compania ta si sper ca nu e doar complezenta in gestul tau, ci chiar simti nevoia de miscare si aer curat.

-Vlad, in fond eu te-am intrebat, si daca nu ai fi avut chef eu tot ti l-as fi cerut pe Bodo sa fac cativa pasi cu el.

Ca si cum ar fi stiut ca era vorba despre el si i se negocia plimbarea de seara, cainele latra usor, lovind usa cu laba.

-Vezi, nu mai are rabdare, rase Delia amuzata de dialogul fara vorbe purtat cu patrupedul.

-Pai atunci hai sa nu-i mai punem rabdarea la incercare.

Si spunand asta, scoase cheia si dintr-o miscare rasuci cheia in broasca. La deschiderea usii mutrita latoasa si fericita a cainelui se infatisa privirii, gudurandu-se la picioarele stapanului.

-Da, batrane, stiu ca esti nerabdator. Daca nu era aceasta fermecatoare duduie, nu cred ca aveai parte de o plimbare prea consistenta. Asa, cu siguranta o sa cadem amandoi lati dupa rond. Vrei sa  il duci tu? sugera Vlad, intinzandu-i Deliei lesa.

-Ar fi o idee, dar totusi nu cred ca e cea mai buna. Pe tine te stie de sef. Eu sunt doar o ispita pasagera pentru el. Ar putea sa reuseasca sa ma convinga ca nu am abilitati de conducere nici macar cu un necuvantator, si nu este ceea ce mi-as dori sa constat acum.

Plecara in noaptea adanca obositi de cat isi plimbasera gandurile prin suflet. O vreme nimeni nu scoase o vorba, stanjeniti de parca fiecare din ei era vinovat pentru indrazneala de a face ce voia.

• 

-Nu spui nimic?

-Ba da. De ce te grabesti sa tragi concluzii pripite? Oamenii mereu se grabesc. De cand sunt copii vor cat mai repede sa creasca mari, sa se mute singuri, sa se indragosteasca, sa fie parinti, sa traiasca totul intr-o clipa. Vorbesc intruna cu mine de cand am plecat.

-Desi se spune ca ziua are ochi, iar noaptea are urechi, n-aud nimic.

-Nici nu trebuie, Delia. Dac-ai auzi tot ce spun poate ai pleca.

-Vorbesti de mine?

-Se poate spune ca si tu apari in discutiile mele cu mine.

-Si ce-mi spui, Vlad?

-Iti spun sa ai rabdare. Sa nu comiti o erezie.

-Simti pericolul?

-Cam asa ceva. Cand suntem nefericiti, orice om intalnit in noapte pare lipsit de imperfectiuni.

-Nu m-am gandit la asta. Dar asa e. Noi cel mai mult ne-am cunoscut pe intuneric. Am vorbit prima oara in gradina cand mirosul florii de regina noptii te-a oprit pe banca, apoi cand ai venit la noi si Octav a plecat, si acum…De fiecare data cand credeam ca am gasit toate raspunsurile corecte, a venit o noapte ca asta, care mi-a schimbat toate intrebarile si a trebuit sa o iau de la capat.

-Intunericul, oricat ar fi el de dens, nu te absolva de pacate.

-Sa le fac recenzia?

• 

-Asteapta dimineata pentru acuratete. Sigur vor exista inexactitati acum. Nu poti propti scara ca sa ajungi la luna atunci cand nu vine ea spre tine!

Delia desena cu precizie in minte cuvintele lui. Avea dreptate. Tacu.

-Crezi ca traiesc in iluzie, nu-i asa?

-Ar fi prea facil sa spun asta si as arunca raul doar pe umerii tai. Toti traim in iluzie, Delia. Doar temele sunt uneori diferite. Altfel, e chestie de securitate sa impachetam neputinta sau esecul intr-un ambalaj iluzoriu cat mai rafinat si ofertant. Refuzam sa vedem realitatea in toata abisala ei goliciune. Viata toata uneori e o iluzie nesfarsita.

-Stiu ce spui. De la o vreme am inteles si eu ca nu ar trebui sa merg mai departe asa.

-Asa cum?

-Continuand sa port esarfa pe ochi. Nici macar nu mi-a pus-o Octav. Mi-am tras-o singura. El a fost chiar transant in sinceritatea lui. Chiar nu vrea copii. Doar eu ma mai amagesc ca o sa depaseasca etapa asta, dar stiu ca e o iluzie.

-Decizia ta se bazeaza pe dragostea pe care o simti pentru el si pe speranta ca te inseli, si ca in cele din urma el va fi totusi tatal copiilor vostri. Deci emotionalul discerne. Oricum, daca ai luat o hotarare dar te opresti sa o admiri, ostenita de greutatea care o reprezinta pentru tine, deja i-ai semnat actul de deces. Te razgandesti cu siguranta. Si daca e proasta, decizia asumata pana la urma, se dovedeste a fi cea mai buna. Ea te va invata tot ce vei avea de facut. Stii vorba aia: deciziile bune vin din experienta, dar experienta vine din decizii proaste.

-Trebuie sa ma adun. Sigur e ceva ce-mi scapa.

-Cel mai probabil ceva-ul acela se numeste viata. A ta.

• 

-Mama imi spunea mereu ceva care se potriveste atat de bine in contextul asta…In viata nu conteaza unde te afli, ci pe cine ai alaturi.

De aici incolo nici unul din ei n-a mai simtit ca e loc de altceva. Totul fusese spus atat de simplu si firesc, incat orice alta adaugire ar fi parut un element discordant si inutil. S-au mai plimbat o vreme pe strazile pustii pe care pasii lor rasunau in ecou spargand linistea in mii de cioburi de sticla iluzoriu colorata cu vise. Nici nu au realizat cand au ajuns in fata casei. Bodo parea ca decisese in locul lor itinerariul.

-Uita-te la casa asta a noastra. Zici ca e parasita. Desi aparent identice, ferestrele au totusi ceva din personalitatea locatarilor: sobre ca niste halate de spital ale noastre, vesele si pline de culoare ale voastre, zambarete si buclucase ale copiilor si prafuite si clasice ale colonelului. Fiecare pare ca spune o poveste.

-Am iubit casa asta asa cum am crezut eu ca trebuie sa fie iubirea. Simpla, directa si indestulatoare. Pe urma nu mi-a mai parut ca asta e iubirea. Sau nu am mai stiut daca e suficienta ca sa fiu fericita. Casa a devenit straina pentru mine, cum straini erau si cei care o locuiau. Iar in ultima vreme s-a transformat intr-o temnita in care zaceam pentru vini nestiute.

-Sper ca am aparut la timp sa te eliberam.

-Chiar da! Nici nu-ti inchipui cat de mult bine mi-au facut zilele astea alaturi de voi toti.

-Accepta totul, Delia! Nu poti trai doar in varful muntelui. Urca, alege poteci neumblate, asuma-ti riscuri, sfideaza frici, adulmeca norocul si abandoneaza caile intotocheate care nu duc nicaieri. Fugi de tine cand simti ca esti nefericita! Caut-o pe Delia pe care vrei sa o traiesti!

-Dincolo de casa asta?

-Dincolo de orice limitare. In fond peretii astia vor fi singurii care vor dainui cand noi nu vom mai fi. Ei si povestile noastre furisate printre cotloane.

• 

-O casa cu patru povesti. Asa ar trebui sa ii spunem. A mea o cunosti. Despre celelalte vom afla alta data. Hai inauntru! S-a lasat rece.

Piramide, nevoi si realitati 28

-Are dreptate Garbis! Sa nu ne zorim sa construim cetatea intr-o zi. Am asteptat atata sa gasim materialele, incat acum nu ne mai impiedica nimeni si nimic sa ducem la bun sfarsit lucrarea.

-Ce spui acolo, doctore? M-ai pierdut, si cu siguranta nu e de la vin.

-Spun si eu ca ne-am apucat de nevoile fiecaruia si ale tuturor, escaladand piramida lui Maslow pentru ca de fapt ne doream sa ne cunoastem mai bine, dar nu trebuie sa ne grabim sa facem totul azi. Avem vreme sa desavarsim asta si cu alte ocazii.

Monica si Garbis nu apucasera sa se ridice, asa ca n-au facut altceva decat sa-si cufunde mai bine trupurile in canapeaua confortabila. Delia stralucea incantata la gandul unei alte discutii inedite marca Vlad, in timp ce Octav era de-a dreptul sufocat de ecuatia noua cu multe necunoscute care se labarta in fata lui se de incapacitatea de a continua dialogul, evitand a priori sa ridice mingea aruncata intr-o doara la fileu de doctor. Habar nu avea despre ce era vorba. Singurele piramide pe care le cunostea erau cele vazute in Egipt, in programul din care savurase doar croaziera si sejurul la Sharm el-Sheih, si figura geometrica ce-i chinuise anii de scoala, cu toate celelalte corpuri inscrise in ea special ca sa ii complice existenta si sa-i strice media. Mai auzise el si de alte piramide prin Mexic, ramase de la civilizatiile pre-columbiene, dar si informatia asta nu se datora neaparat setei de cunoastere, ci posibilitatii de a ajunge pe plajele argintii de la Cancun, unde ar fi putut sa se bucure de frumusetea Caraibelor. Ceilalti intorsesera toti privirea catre Vlad, pregatiti sa asculte.  Era in privirile lor intrebatoare un amestec de curiozitate si admiratie, regret si incantare pricinuit de descoperirea tardiva a acestui om atat de special si frumos prin ceea ce facea si spunea, care ii putea ajuta in probleme de sanatate, si pe deasupra mai era si vecinul lor. Pana de curand in vietile lor el fusese mai mult sau mai putin o alta usa de pe culoar. O usa care se deschidea si se inchidea rar, si din spatele careia cand si cand se auzea latratul unui caine dornic de companie.

-Dezvolta, doctore! Suntem numai ochi si urechi. Pentru mine cel putin este premiera absoluta, si nu ma sfiesc sa recunosc.

-Piramida lui Maslow defineste ierarhia valorilor. Oamenii au in permanenta nevoie de motivatie. Uite, tu, Octav, vrei sa te mentii intr-o forma fizica perfecta, sa te bucuri de viata si sa prelungesti cat mai mult distractia, refuzand asumarea unor responsabilitati legate de perpetuarea speciei, ca sa glumim putin, pentru ca suntem prea osteniti la ora asta. Delia isi doreste si ea sa arate bine, dar la fel de mult isi doreste sa devina mama si sa cunoasca minunatul sentiment matern  alaturi de tine. Garbis si Monica isi doresc baiatul cel mare acasa, sanatos si cat mai curand, indiferent cat de greu le-a fost traiul cu toti copiii in ultimele luni. Eu ii vreau pe ai mei in siguranta, si cat mai putini bolnavi prin spitale; colonelul si-o doreste pe Nora inapoi in casa lui pustie. Toti avem nevoi fiziologice, de siguranta, de iubire, de apartenenta sau de stima. Totusi, putem exista si evolua si daca una dintre ele lipseste.

-Au mai facut piramide din astea si cu alimentatia, dar daca privim acum la ierarhia de atunci, se pare ca multe lucruri s-au schimbat, cum ne schimbam si noi.

-Asta este evolutia, in fond. Si piramida lui Maslow tot asta demonstreaza: ca evoluam in functie de nevoile pe care ni le satisfacem.

-Vlad, dar asta mai presupune si bunastare materiala, cand vorbim de nevoi primare precum hrana, apa, adapost. Nu dispun toti oamenii de resurse materiale egale, cum si daca dispun, nu au toti mintea sa le foloseasca chibzuit.

-Foarte corect, Monica.

-Cu totii am intalnit deseori oameni saraci care erau fericiti in ciuda lipsurilor materiale.

-Da, dar ei aveau dragoste si o gandire pozitiva care ii ajutau sa evolueze chiar si lipsiti de unele satisfactii mundane, de natura fiziologica.

-Doctore, care sunt de fapt nivelurile in piramida? Macar sa stiu pe unde ma aflu la momentul acesta. Sigur am depasit primul stadiu pentru ca mancati, bauti si cu un acoperis, chiar si comun, deasupra capului putem spune ca suntem toti. Ce urmeaza?

-Octav, cred ca si la nivelul doi esti bine plasat pentru ca e vorba de securitate personala. Nu mi se pare ca esti deficitar. De altfel nici ceilalti nu duc lipsa de siguranta.

-Stiu si eu? Cu vremurile astea ambigue, n-as garanta pentru nimeni, scanci Monica usurel, doar pentru ea.

-Cumva iti dau dreptate si eu, se ralie Garbis. Poate si pentru ca unul dintre ai nostri este intr-o postura mai putin fericita. Asta ca sa nu mai vorbesc de stresul permanent ca oricand se poate intampla ceva oricui drag.

-Complet de acord cu voi, adauga si Delia. Nimic nu pare sa mai fie sigur. De la locul de munca, statornicia casatoriei, la angoasele zilnice pricinuite de un mod de viata ezitant si necunoscut la care am fost supusi si despre a carui cauza nici cei mult mai priceputi decat noi nu par capabili sa emita pareri pertinente pe termen lung.

-Nu baga in seama femeile, doctore! Scuze Garbis, ca te-am prins in grupul lor. Fara intentie. Ce urmeaza?

-Nevoile sociale si necesitatea omului de a apartine unor grupuri legate de interese sociale, religioase, culturale, politice, chiar si familia, celelalte rude si prietenii, sau cate si mai cate.

-Se pun si fanele si suporterii aici?

-Cu siguranta. Toti acestia te fac sa te simti bine si sa evoluezi.

-Pai in cazul asta suntem praf rau, doctore. Ca astia ne-au taiat scara de la pirmida, si ne-au intors la baza ei, sa orbecaim doar dupa apa, papa si casuta.

Parea ca Octav gasise in fine nodul gordian si se putea apuca sa incerce sa-l dezglege.

-Acum, nu ma lasa prada deznadejdii! Spune ce mai e? Trebuie sa mai fie o scara de incendiu, pe undeva.

-Urmeaza recunoasterea sociala, si chiar daca o sa imi spui ca nu-ti pasa de ea, nu o sa te cred.

-Nici nu spun! Eu doar asa functionez. E carburantul meu in tot ce fac. Trebuie sa ma simt valoros ca sa fiu valoros. Asta e telul suprem? Locul unde odata ajunsi infigem steagul si privim in zare ca niste adevarati stapani ai lumii?

-Nu tocmai. E doar preambulul. In varf este dezvoltarea personala, dar aici nu ajunge toata lumea. In cazul nostru cred ca mai mult sau mai putin, toti ati cochetat cu acest nivel. Este despre calatorii, pasiuni, placeri care nu sunt la indemana oricui.

-Vlad, bine ca ai ajuns la varf. Ma regasesc intru totul aici. E drept ca anul asta am sarit capitole importante, dar asa se desfasura viata mea in vremurile bune.

-Toti am orbecait incapabili sa intelegem de ce ni s-au taiat caile de acces catre acele stagii care ne dadeau multumire, confort si optimism, concluziona Garbis.

-Lipsa apartenentei la unul din nivele pentru o perioada indelungata aduce instabilitate psihica si poate genera probleme grave. Probabil ca toata aceasta perioada nefasta care ne-a obligat sa actionam intr-un anume fel, temator si rezervat, care ne-a limitat existenta, pasiunile, nevoile si pornirile, isi va prezenta nota de plata mult mai tarziu, cand totul va fi istorie, dar nemultumirile acumulate vor iesi la suprafata in valuri, sufocandu-ne si aruncandu-ne in depresii si boli psihice greu de controlat.

-Butterfly effect, nu-i asa, Vlad?

-Poti spune asta, Delia. Orice falfaire delicata a unei aripi de fluture poate starni undeva, pe alt meridian, un uragan. Urmele izolarii de ceilalti, dragi sau indiferenti, relatiile erodate din cupluri datorate suprasolicitarii, schimbarea semnificativa a ritmului cotidian, privarea de libertate si panica permanenta ca nimic nu mai este sigur in jurul nostru isi vor infige coltii adanc in noi si isi vor expune consecintele nefaste cand totul va fi depasit, iar noi ne vom incorona ca invingatori ai acestui razboi surd. Orice relatie sanatoasa ne face mai buni. Dar noi ne temem sa mai avem relatii. Ele sunt fundamentale.

-De asta, doctore, ceea ce facem noi acum, trebuie sa continue. Propun sa ciocnim pentru asta. Daca a existat ceva bun in toata stupiditatea asta la care asistam de ceva vreme, incapabili sa pricepem intreg purgatoriul, atunci faptul ca ne-a pus laolalta la un pahar de vorba este miraculos.

Octav se simtea deja implinit. Pusese rezolutia finala.

-Ba nici gand. A fost o seara pe cinste, dar urmeaza o noapte prea scurta daca nu ne oprim aici. Noi ca noi, dar doctorul trebuie sa functioneze maine ca un motoras german. Noi putem sa ne mai fofilam, sa pretindem pauze si intelegere. Ajunge! Ramane stabilit pe maine?

-Voi faceti cum simtiti ca va e bine. Nu ma asteptati pe mine! Trebuie sa ajung la spital ca sa stiu cum imi va fi seara. Promit sa va dau de stire, desi sunt sigur ca ma voi revedea cu unii dintre voi, pentru ca s-ar putea sa trimit acasa alti doi colocatari de-ai nostri.

-Vlad, il externezi pe Calin?

-Daca pustiul tau e Calin, atunci s-ar putea sa ii scriu filele de poveste si sa va chem sa il luati. Nu e tocmai cel mai placut loc in care sa stea. Nici acum, nici alta data.

-Si al doilea pacient eliberat din prizonieratul spitalului e colonelul?

-S-ar putea. Doar ziua de maine va decide programul lor.

-Atunci sa fie o zi buna! Noi chiar plecam acum.

S-au ridicat de la masa toti odata, ca la comanda, netezindu-si tinuta si cautand stingher in jurul lor lucrurile cu care venisera. Totul era prea nou, prea deodata si prea de-a-ntregul. Holul imobilului s-a insufletit de vocile lor si noaptea le-a furat ultimele urari sa le pastreze ca chezasie a realitatii traite.

Condamnati sa fim singuri 27

Chiar daca aparent eterogena datorita paletei diverse de preocupari si aspiratii, prima intalnire a locatarilor a curs molcom ca un fluviu de campie care rareori se opinteste in cate un bolovan adus de vreo viitura mai serioasa. Au mancat si baut pe saturate, iar hohotele scurte de ras care razbateau cand si cand pana pe coridoarele casei insufleteau un loc in care linistea precauta stapanise pana de curand.

-Cine ar fi zis ca avem asemenea vecini simpatici? Unde ati fost fratilor pana acum? Mereu ma plangeam Deliei ca traim ca niste pustnici, in inima capitalei, intr-un imobil superb, dar nelocuit, pentru ca in spatele usilor inalte, parea ca nu respira nimeni, in afara de vant.

• 

-Lasa Octav, ca pustii nostri sigur si-au facut simtita prezenta pentru tot restul familiei.

-Nici vorba! Noi eram plecati de dimineata pana seara la munca, iar in weekend nu ne mai saturam de excursii si petreceri, asa ca abia acum am aflat ca locuim cu niste copii in preajma. De doctor si colonel nici nu mai vorbesc. Puteam sa pariez ca au vandut si s-au relocat. Doar cainele lui Vlad mai latra uneori, probabil ca sa nu isi uite glasul, e drept ca fara multa tragere de inima, incat puteai spune la fel de bine ca e pe strada, nu in casa.

-Si n-a fost bine asa? ca imi pare ca esti dezamagit de linistea de care ai beneficiat pana acum? Ai sa vezi cata binefacere inseamna, cand o sa iti marsaluiasca copiii cu tobe si trompete duminica dimineata, sau cand se cearta din te miri ce si urla sau se bat ca chiorii.

-Nu, Garbis, ca eu sunt mai pe actiune, si as fi vrut sa ma bucur de voi, sa mergem la meci impreuna, sa facem gratare si sa comentam politica. De cand stam mai mult acasa, izolati ca niste martieni rataciti pe pamant, am inteles ca lumea face curat insistent, pentru ca zgomotul aspiratorului a devenit parte din universul meu, se gateste putin pentru ca aromele de mancare razbesc rar de parca toti sunt la dieta pe salate sau row vegani, dar am identificat existenta unor copii dupa tipetele de lupta si bufniturile unor obiecte care pareau ca vor ajunge direct la noi in casa.

-Chiar daca ravnesc dupa apropierea celorlalti, esentialmente oamenii isi iubesc singuratatea. Mai importanta decat cantitatea relatiilor este calitatea lor.

-Pai nu suntem noi valorosi, doctore? Uite ce simpatici, creativi si unici suntem.

• 

-Si modesti, Octav, completa Delia. Neaparat trebuie sa pomenesti asta, ca altfel o sa creada lumea ca vorbesti despre altcineva care tocmai si-a vandut apartamentul si ne-a parasit.

-Lasa modestia, ca eu stiu exact cine sunt si ce ma face special. Si voi toti stiti despre voi, cu siguranta.

-Eu stiu ca suntem diferiti si e suficient, ca daca eram toti ca tine…

-Ce Delia, ai ceva de reclamat?

-Nu, dar numai tu vorbesti. Mai lasa-i si pe ceilalti sa spuna ceva. Monica si Vlad abia de au deschis gura de tine.

-Eu recunosc ca nu m-am regasit deloc in vidul acesta de comunicare. E greu de suportat traiul intr-un oras atat de mare si atat de pustiit de relatii interumane. Si la birou suntem o armata, dar aproape nici nu ne vedem. De cunoscut nici nu mai poate fi vorba. Flexibilitatea serviciului, mobilitatea sociala, schimbarea statutului venita odata cu pensionarea, divortul sau pur si simplu plecarea copiilor din familie, anxietatea si timiditatea ne distanteaza sau impiedica sa ne apropiem de semeni.

• 

-Wow, Monica, ai vorbit ca la un seminar.

-Un studiu recent a demonstrat ca avem setat genetic un soi de termostat care stabileste pana unde putem suporta singuratatea inainte ca ea sa devina dureroasa. Se pare ca nu mostenim singuratatea, ci cat de mult suferim din pricina ei.

-Doctore, adica genetic suntem programati catre fericire si nefericire?

-Depinde. Daca singuratatea iti aduce nefericire, atunci da, pentru ca mecanismele genetice explica mai bine de o treime din nivelul singuratatii omului. Dar nu vreti sa schimbam subiectul? Nu pare sa fie ceva care sa faca placere cuiva, si n-as vrea sa ma adancesc in explicatii plicticoase.

-Nici vorba! Chiar te rugam.

Delia se repezise putin cam prea interesata, pana sa spuna altcineva ceva, hotarata sa nu piarda ocazia de a-l asculta pe Vlad cu un subiect atat de interesant.

-Are dreptate! Mai bine ne mai spui ceva interesant si nou pentru noi, decat sa vorbim de ce spune presa si vedem la televizor. Nici nu-mi mai vine sa il deschid. Noroc cu Netflix-ul si serialele, ca altfel innebuneam. Cand adorm baietii si nu suntem prea daramati, mereu ne pomenim ca uitam de timp absorbiti de vreun film. Am adancit canapeaua de cat o tolanim. Ne-am luat si masute de servit la pat.

-Daca veniti la noi o sa dati in orice coltisor sau dulap de ceva de rontait. Putem sa deschidem butic.

-Garbis chiar exagereaza, incat a ajuns sa mearga la cumparaturi aproape zilnic, de zici ca s-au anuntat dezastre naturale si restrictii alimentare.

-Iti spun eu ca nu grija il face sa improspateze in permanenta stocul, spune razand cu inteles Octav. Isi face de drum ca sa mai evadeze din locatie. Cu trei copii gasesti usor o scuza sa iti iei talpasita, mai ales daca esti obisnuit cu libertatea.

-Lasa ca nici cu tine nu mi-e rusine. Faci munca de noapte, mai nou; urmeaza ore suplimentare si pe urma teren. Ce greu va vine sa stati la cuib, numai voi stiti. Sa nu va amagiti ca suntem naive.

Delia ii surprinsese pe toti cu remarca ei transanta, indreptandu-si sageata direct catre sotul ei cel puse pe glume. Vlad, deci cum sta treaba cu singuratatea?

-E raul nostru necesar. E conditia existentei noastre. Indiferent daca ne convine sau nu, in izolare am disparea ca specie, asa ca trebuie sa acceptam interactiunea si convietuirea. Oricat ne-am iubi pe noi si pe cei alesi de noi sa ne insoteasca in viata, nu vom putea exista daca nu suntem puternici si bogati pe dinauntru. Depindem de societate, de conexiuni, clisee, parerea celorlalti, validari din toate partile. Izolarea e oglinda care ne arata cat suntem de goi pe dinauntru si cat de subtire e cochilia in care traim.

-Transprenta si incerta ca sideful. Cat am fost mica mereu am crezut ca noi, femeile, suntem  mai fragile. Poate chiar imaginea asta, a unei cochilii traslucide, e cea care mi se parea ca ne defineste. Timpul insa mi-a dovedit ca ma inselam. Suntem mult mai puternice decat lasam sa se vada.

-Delia, asta poti s-o mai spui o data! Daca inainte femeile se maritau de teama de a nu ramane singure, acum se despart de singuratatea pe care le-o pricinuieste viata alaturi de un partener nepotrivit.

-Calitatea vietii alaturi de un individ ne face sa preferam singuratatea, dar oricum, studiile arata ca suntem niste neintelesi, disperati sa isi raspunda la intrebari esentiale care sa ii lamureasca de unde vin, incotro se indreapta si ce trebuie sa faca in aceasta lume, despre care, tot asa, exista teorii nesfarsite, imposibil de dovedit sau urmarit legate de existenta ei unica, pentru ca avem pana si viata limitata si imposibil de controlat sau modificat. Cel putin deocamdata. Numeric stam bine pentru ca ne apropiem vertiginos de opt miliarde de locuitori, dar la capitolul insingurare batem record dupa record, pentru ca suntem tot mai retrasi, apatici si incapabili sa acceptam in jurul nostru altceva decat propria noastra persoana, si eventual niste pretiosi sateliti care sa orbiteze in jurul nostru confortandu-ne egoul si nevoia de admiratie.

-Doctore, dar ce sumbru si critic esti. Propun sa schimbam vinul, ca asta te predispune la judecati reprobabile.

-Ba deloc! Cand explici ceva nu trebuie sa te proiectezi si pe tine acolo sau sa o iei personal.

-Conform principiului ca persoanele de fata se exclud, ma simt deja mai bine si mai putin singuratic si propun un toast alaturi de cei mai simpatici vecini, prieteni si sateliti, mai nou! Mi-am gasit un scop in toata nebunia asta.

-Care, Garbis?

-Vreau sa va cunosc mai bine, asa ca va invit la noi maine seara. Cat mai e soacra mea fugita de acasa, propun sa o utilizam la maxim si sa va starnim apetitul culinar cu ce or decide femeile astea destepte si puternice din vietile noastre.

-Superba idee, Garbis! Mama va fi incantata. Veti avea si ocazia sa ii vedeti in actiune pe baietii care au speriat casa si pe doritorii de copii. Si pentru ca se spune ca a sti cand sa pleci este  dovada de intelepciune, noi ne retragem, sa pregatim meniul si atmosfera pentru seara viitoare.  

-Intelepti erati daca plecati ultimii, pentru ca voi ati venit cel mai tarziu.

-A fost suficient si perfect cat a fost, Octav. Noapte buna!

DECADENTE 2

                                             

LOCUINTE TEMPORARE

Trăise toată viata intr-o casa in care nu locuise niciodata de fapt. Doar nazuise la ea, si in timp isi construise fiecare odaie, coridor, terasa si firida cu temeinicia si perseverenta unei furnici, care isi faureste instinctiv adapostul, respectand intocmai aceiasi structura deprinsa genetic. Ii trebuisera cativa ani sa isi termine lucrarea, pentru ca numai noaptea putea sa se ocupe de ea. Doar asa mai reusea sa adoarma.

La inceput oscilase mult, nehotarata ce sa aleaga. I-ar fi placut  o casuta mica, ascunsa intre niste maslini pitici, ca de plastic, cu frunzulita argintie stralucind ca sideful, ireal de frumos, in lumina dupa amiezii, si niste yucca, indecent de inalte fata de linia orizontului.

Acolo se vedea stand pe o salteluta de pai, mestecand cu picioarele nisipul incins, abandonata ca o nava esuata la tarm, doar cu o carte in mana si carafa, aburinda de la cuburile de gheata care sugrumau feliile de portocala si lamaie, alaturi. Nu se gandise niciodata sa-si ingradeasca casa. Nici visele. Poate doar sa inghesuie pe la tulpina pomilor niste pietre aduse de mare, scobite de timp si de sare, albe si ele ca nisipul, sa rupa monotonia granulelor minuscule ce stapaneau intinderi nesfarsite. Asta fusese o perioada cand el venea acasa ca dintr-o perpetua vacanta, cu zambetul agatat in coltul gurii si sapca data pe spate, strengareste. Avea fata arsa si umbla mereu cu niste pantaloni largi, de in, in culoarea dunelor de nisip. Sa fi fost de la ochii lui verzi strajuiti de gene indecent de lungi si dese sau de la tenul masliniu cu barbia despicata senzual, de alesese ea casa de la malul marii? Sau poate de la dorul ei de libertate si frica de intuneric, pe care doar alaturi de el invatase sa il controleze.

Pe vremea aceea se intindea sa o cuprinda pe dupa talie si o tragea spre el lipind-o tare de parca voia sa o contopeasca in corpul lui, apoi ii deschidea gura cu buzele lui groase si sorbea din ea ca dintr-o fantana, nesatul, uscat de sete si flamand de dragoste. Mirosea a bere de fiecare data, dar era vesel si pus pe glume, iar ea il astepta mereu infrigurata si dorinca sa se simta dorita, ca sa aiba noaptea pentru cine sa faureasca locuinta mult visata.

Pas! 26

-Hai, odata! Ne-asteapta lumea!

-Stai sa-i spun mamei cum sa-l spele pe Dudu.

-Monica, maica ta te-a crescut pe tine si pe frati-tu si vad ca nu sunteti nici cu samponul ramas in par, nici tantalai sau neadaptati. Lasa femeia sa faca asa cum stie ea, nu-i mai da indicatii. Sigur nu da gres. Si daca chiar da, o sa putem remedia totul fara probleme. Nu o face sa se simta incapabila sau depasita. Cum iesiti de sub tutela parintilor, voi, femeile considerati deodata ca sunteti in stare sa faceti lucrurile de un milion de ori mai bine decat au facut-o ei. Si pe urma va mai mirati ca nu va intelegeti si va racaiti toata ziua. N-ai sa vezi la barbati incercari din astea. Vrea cineva sa faca ceva in locul nostru? Perfect! Sa faca.

-Pai cum altfel? N-ati mai fi barbati daca v-ar pasa catusi de putin. Ai dus rulada si tarta cu ceapa la Delia?

-De azi dimineata. Sper sa n-o fi mancat deja Octav. La cum arata, n-ar fi de mirare. Si  mie imi venea sa ii ciuntesc un colt. Artista poporului e mamica asta a ta. Daca o inscriai la Master chef ne umpleam de bani. Deschideam carciuma si aveam hrana asigurata. Si buna si dupa preferinte.

-Cat China ne faceam. Mai bine ca nu stam cu ea. Ramanem supli si frumosi. Hai, ca sunt gata! Sa nu te apuci sa spui cine stie ce despre copii! Probabil ca te-ai prins si tu ca pentru ceilalti colocatari nu sunt neaparat piesa de rezistenta din casa asta. Minoritari, dragii de ei. Sa revina la ce a fost inainte viata tuturor pana nu ne pomenim cu vreo amenda bagata pe sub usa pentru deranjarea linistii publice, ca plasture pe gura nu le putem pune, oricat de simpatici ne sunt vecinii.

S-au mai intors de doua ori de la usa, odata ca sa ii arate mamei cu ce sampon sa-l spele pe Dudu si o data sa pupe baietii in caz ca intarziau si nu se vedeau inainte de culcare. In cele din urma cu o alta tava de placinta cu carne au reusit sa plece suficient de tarziu incat sa isi faca probleme pana si ei.

-Ei bine, acum putem sa fim siguri ca suntem ultimii, in caz ca te framanta asta. O data ne cheama lumea din casa la o bauta, si reusim performanta de a ajunge dupa ce oamenii s-au saturat de vorbe si vin. Suna, ca daca bati asa usor nu te aude nici daca sta cineva cu urechea lipita de usa.

-Am sunat! Nu m-ai vazut? Ce fac, mai sun o data?

-Suna pana aude careva! Doar nu o sa stam aici pe hol ca prostii asteptand sa iasa ca sa duca gunoiul. Ma duc si ii pun pe pusti sa bage ei niste tipete de lupta. Sigur se sesizeaza cineva.

-Termina, Garbis! Or vorbi si ei, sau asculta muzica si nu se aude soneria. Insist.

Ca si cum le auzise cineva discutia, usa se deschise larg si Octav, imbujorat si numai zambet, ii intampina ca pe niste prieteni dragi si vechi, o aparenta usor falsa, dar pe care nu era cazul sa o interpreteze altfel decat ca o incercare de deschidere a relatiilor fata de vecini.

-Haideti inauntru! Chiar ne faceam griji. Nu mai lipsea mult si veneam peste voi.

Ii luase pe dupa umeri si ii introdusese in livingul spatios unde se aflau deja Vlad si Delia. Acestia se ridicasera si ei sa-i intampine, mai rezervati si jenati oarecum de faptul ca incepusera tratatia fara sa ii astepte.

-In calitatea mea de cadru medical, mi-am permis sa degust minunatele bucate facute de dumneavoastra distinsa doamna, ca sa ma asigur ca niciunul dintre voi nu va avea probleme digestive care sa necesite interventia mea. Analiza organoleptica a scos la iveala calitatile exceptionale ale produselor oferite spre ingurgitare, asa ca va invitam sa le savurati cu incredere.

-Ha-ha-ha. Ai umor, Vlad. N-as fi zis ca voi, doctorii sunteti pusi pe glume. Pareti asa, mai scortosi.

-Asta pentru ca vi se spune de mici ca daca nu sunteti cuminti sunteti dusi la nenea doctorul care fie va face injectie, va extrage limba si vi-o taie ca sa nu mai puneti intrebari tampite, fie va prinde mainile si picioarele in scripeti complicati ca sa nu mai misunati atat prin incaperi. Si uite asa, precum in basme sau filme de groaza, ajungem sa fim vazuti ca niste creaturi fantastice, malefice chiar, mai ceva ca vrajitorii sau canibalii.

-Si nu-i asa? completa cu uimire prefacuta Octav. Ca eu si acum mai cred ca daca nu fizic, atunci macar mental va puteti juca oricand cu mintea noastra, inducandu-ne orice stare vreti voi, pentru ca mai apoi sa veniti sa derecticati prin fricile pe care le-ati creat in noi cu buna stiinta.

-Haideti mai dragilor, ca ati luat-o razna. Sa nu exageram! A venit omul asta la voi in casa si in loc sa discutam alte lucruri ca sa ne cunoastem si noi mai bine, ati tabarat pe el cu atata inversunare. El singur, iar voi o haita de lupi.

Monica intervenise stresata ca discutia ar fi putut sa derapeze necontrolat si doctorul sa se supere si sa vrea sa plece, ceea ce nu ii era foarte confortabil, mai ales ca Darius al ei era inca internat sub ingrijirea lui Vlad. Sarise in apararea lui pentru ca sufletul ei de mama simtea o nevoie acuta de a rezona cu omul care il avea in supraveghere pe fiul ei drag. Intelegand teama femeii, Octav mai puse niste lemne pe foc, atent totusi sa nu isi supraliciteze norocul cu acest barbat puternic, despre care nu stia prea multe si de care nu stiai niciodata cand puteai sa ai nevoie.

-Lasa ca stim noi cum e si cu operatiile. La ce asistente frumoase sunt prin spitale, bietii medici mai arunca si ei niste ocheade, mai pun mana, ca doar oameni sunt. Mai uita cate o pensa in abdomen, mai taie ce nu trebuie, mai se iau cu vorba si nu termina ce au inceput sau pun rezidentii sa inchida pe unde s-au apucat ei de treaba, ca asa e cand tentatia e mare si toata lumea se uita la tine ca la un zeu.

-Dar de unde stii tu Octav cum e sa te simti zeu? Ca n-ai fost in pericol sa traiesti asta, si chiar dac-ai fi fost, tu n-ai crezut nimic din Legendele Olimpului. Schimba subiectul ca altfel o sa creada omul asta ca l-am chemat la noi sa-l punem la mijloc si sa tragem ca la poligon.

-Delia, nu e nicio problema. Stiu si duc la glume, mai ales atunci cand sunt bune. Avem asistente frumoase, dar cu siguranta Octav vorbeste din experienta proprie. O colega apetisanta si indrazneata poate sa te dea peste cap. Ghinionul meu e ca cele de pe sectia mea sunt la varsta pensionarii. Astept si eu schimbul si pana atunci ascult povesti, ca sa nu mai pierd vremea intreband in dreapta si in stanga cand ma vor napadi fetele alea periculoase cu nurii lor.

Din cat fusese de expansiv si pus pe sotii Octav, odata ii pierise tot cheful dupa replica lui Vlad. Aruncase rapid o privire spre Delia cand doctorul vorbise de experienta lui proprie in materie de colege binevoitoare, dar femeia parea un Sfinx, nelasand sa se citeasca nimic pe chipul ei. Sesizase raspunsul lui Vlad la provocarile sotului ei si avusese grija sa nu lase nimic la intamplare, controlandu-si fiecare muschi si reusind sa para impasibila, de parca nu auzise nimic din discutiile lui Octav la telefon, si nici nu avusese vreodata nevoie sa inteleaga ce ii mana pe barbati catre o alta femeie. Tot de la o femeie veni salvarea, Monica intuind fara sa fi avut macar habar ce se petrecea cu adevarat si cat de direct o afecta discutia aparent nevinovata si glumeata a celor doi barbati.

-Hai sa taiem placinta cu carne. Ar fi pacat sa se raceasca. E mai buna calduta.

-Ai facut placinta cu carne?

-Nu eu. Mama. Nu cred ca ati simtit la mine arome din astea pagane. Noi suntem mai pe paste si semipreparate. Noroc cu mama ca ne mai baga si noua colesterolul in boala.

Monica se duse la bucatarie cu Delia si taie placinta, aranjand-o apoi frumos pe o tava. Se intoarsera in camera cu farfurioare si tacamuri si pret de cateva minute tot ce se putea auzi era jocul ritmic al furculitelor si cutitelor pe ceramica impecabila intrerupt doar din cand in cand de oftatul de placere care insotea ritualul degustarii.

-Va stau la dispozitie cu colebil si triferment celor care simtiti ca daca nu mai luati o portie de placinta o sa muriti de pofta.

-Doctore, esti musafirul perfect, si o sa infulecam ca lupii bazandu-ne pe pregatirea ta si pe trusa de prim ajutor. Niciodata n-am mancat mai linistit carne tocata si ceapa, cu toata bila mea lenesa.

Un ras sanatos descatusa intreaga asistenta si puse buna dispozitie la loc de cinste.

-Recunosc ca ma simt mai bine la gandul ca unul dintre vecini e doctor, dar si cu cu atat mai fericit ca exista o mama atat de priceputa in familia voastra. Mutati-o aici si va maresc spatiul locativ cu bucataria noastra care oricum e doar o incapere cu utilitate redusa.

-Deocamdata, Octav. Cand vor veni copiii in viata voastra, bucataria va deveni un loc perfect de abandon sau meditatie, un motiv rezonabil ca sa te extragi de la serviciul cotidian de ingrijire al bebeului si un spatiu de intimitate cum nu iti poti inca inchipui. Iti predau eu materia asta cu copiii, pentru ca am invatat-o in trei sezoane diferite si am devenit doct.

-Lasa, Garbis, nu te victimiza. O sa creada lumea ca ai fost cine stie ce martir. Am avut bona si nu ai stat nici macar o zi acasa cat au fost baietii mici. Abia de le-ai simtit prezenta. Ca si mine de altfel. Acum am vazut si noi cum e sa traiesti cu toti trei copiii full time.

-Noi acum abia am inteles cum e sa fim impreuna non stop.

-Si?

-Doctore, nu ma risc sa fac declaratii. Mai bine sa inceapa Delia. Ladies first.

-Pas! Nu vreau sa monopolizez seara. Cine bea vin?

O iluzie 25

-Ti-am auzit glasul pe palier, iubito.

Octav deschisese larg usa, cu un zambet sincer ce i se labarta pe chip, dar care prinse sa se retraga, ca si entuziasmul de altfel, atunci cand o vazu pe Delia alaturi de un barbat aratos si necunoscut.

-El este Octav, sotul meu.

-Garbis Sarchizian, imi pare bine. N-as fi zis vreodata ca voi ajunge sa imi cunosc vecinii in circumstante atat de bizare, cum ar fi operatia fiului meu.

-Aaaa, deci esti vecinul cu trupa vesela. Incantat!

-Azi poti sa tragi in mine cu orice arma, din orice pozitie, daca te-au deranjat nazdravanii mei. Sunt imun. Vizita la spital si faptul ca l-am lasat pe Darius acolo in operatie m-au coplesit si facut sa inteleg ca nimic nu mai conteaza atat timp cat tu si ai tai sunt bine.

-N-am stiut ca ai probleme cu copilul. Darius e cel mic, mijlociu, sau cel mare? De fapt nu am nici cea mai vaga idee despre varsta baietilor tai, pentru ca din zgomotele care razbat prin pereti, inteleg doar ca sunt sanatosi tun si au energie mai ceva ca bateriile duracell. Cum sa te stresezi de un copil cu asemenea vigoare?

-Zvapaiala e una, boala e alta. Darius nici nu cred ca e prea implicat in demolarea apartamentului. El e cel mare si n-ar face asa multa larma nici daca ar fugari fete prin casa. Are aproape 18 ani.

-Nici noi nu cred ca eram altfel la varsta lui. Oricum, nu trebuie sa iti faci griji in privinta galagiei. Asa nu ne simteam singuri niciodata. Ii prefer pe pustii tai de 1000 de ori baraitului de picamer sau aspirator.  

-Cu singuranta si noi. Oricum, in timp ne-am degradat auzul dar ne-am largit audiograma, fiind capabili acum sa distingem mesaje din tipetele disperate, scurte si repetate sau urletele prelungi.

-Hahaha. Mereu ii spun sotiei sa imi reaminteasca de ce nu vreau copii. Esti un erou si un supravietuitor.

-Nici una, nici alta. Sunt doar un om fericit, cu o familie mare, vesela si frumoasa. Doar ca acum sunt putin stresat, dar la cum il stiu eu pe Darius, biruie el un fleac de apendice.

Intre timp, o alta usa se deschise si Monica aparu si ea cu o sacosa, gata de plecare.

-Buna ziua, dragilor! V-ati intors repede. Delia, iti ramanem recunoscatori pe viata. Mare noroc sa te duca cineva acolo unde ai nevoie si cand iti arde buza mai tare.

-N-a fost mare lucru. Tot acolo ajungeati si voi.

-Poate, dar mai dura niste timp, si exact asta nu aveam noi. Garbis, vezi ca a venit mama. Eu dau o fuga la spital cu lucruri pentru Darius. Ai mai aflat ceva?

—Nimic special. Asteptam telefon de la doctor. Ne-a cam dat afara, pe romaneste. Scuze! Uite, el e sotul Deliei. Pe ei ii capiaza soldatii nostri din divizia motorizate atunci cand tipa prin casa.

-Vai, ne este atat de jena…dar nu avem ce sa facem cu ei. De cand stau mai mult in casa cu greu ii putem stapani. Bona sigur facea treaba mai buna, dar n-a mai venit si am ramas noi doi cu casa si serviciul, dar mai ales sa intelegem cat de grea e meseria profesorilor si educatorilor, si cat de valoroase sunt bonele si bunicile  in viata familiilor cu copii. O sa ne uitam altfel la toti acesti oameni dupa experienta asta. As mai sta cu voi, dar ma grabesc. Poate ne faceti o vizita zilele astea. Il aducem si pe doctor si punem tara la cale.

-S-a facut, dar propun sa alegem o locatie mai linistita si libera. Asa ca va invitam la noi. E si mai mult spatiu pentru ca densitatea de locuitori pe metru patrat e redusa, si nici nu deranjam pe nimeni. Abia am deschis balul cu vizita doctorului de aseara. A fost o placere care trebuie sa se repete. Daca tot ne-am gasit dupa atatia ani de convietuire sub acelasi acoperis, macar sa ne cunoastem mai bine. Nu cred ca displace cuiva ideea, mai ales ca socializarea e la cotele cele mai scazute de ceva vreme. Eu ma ocup de bautura, asta daca nu ne surprinde iar Vlad cu cine stie ce bautura speciala de-a lui. Aseara a adus un vin senzational, despre care recunosc ca nu stiam nimic.

-Atunci eu vorbesc cu mama sa ne pregateasca niste platouri calde. E specialista. Din pacate eu nu ma pot lauda ca ii calc pe urme. Cred ca mergea prea repede, de aia n-am prins-o, asa ca profitam de talentul ei ori de cate ori putem si savuram mancaruri pe care altfel le-am vedea doar in reviste sau la televizor. O sa o opresc la noi macar o zi si o punem la treaba.

-Deci de la voi venea mirosul acela doborator de sarmale si ciorbita? I-am spus Deliei  ca daca eram femeie gravida, pierdeam sarcina de pofta. Am plecat de acasa si mi-am comandat la munca sarmale, dar nu aveau nici miros si nici gust ca cele facute in casa. Mai ne trimit si noua parintii, dar e greu cu distanta.

-Iti aduc eu cateva chiar acum, daca mai de actualitate pofta. Avem suficiente cat sa facem si revelionul cu ele.

-S-o crezi tu. Jumatate de oala e gata. Cred ca apetitul deosebit cu care le-a mancat i-a declansat si lui Darius criza.

-Monica, apendicita nu se activeaza de la sarmale, si nici foamea exagerata nu cred ca o influenteaza. Asta e, trebuia sa se opereze. E tanar, sportiv si puternic. Se reface, si peste cateva luni nici nu o sa-si mai aduca aminte.

Cat stateau inca pe holul generos sa dezbata mancarea, invitatia, cauzele bolilor, si extraordinarul eveniment care dusese la imprietenirea lor, Vlad se ivi si el si il bufni rasul.

-Ce faceti fratilor aici? Ma gandeam ca voi va frangeti mainile si Delia va sustine, si cand colo, stati la suete ca babele, in fata usii.

-Doctore, nu l-ati mai operat?

-Pe Darius? Cum nu? E la salon de mult. Doarme ca un prunc.

-Eu sunt Monica, sotia lui Garbis si mama baiatului. Cum e? Spuneti-mi mai multe. N-am ajuns la spital pentru ca nu aveam ce sa fac cu ceilalti copii. Acum am adus-o pe mama si chiar voiam sa merg si eu acolo, sa-i duc ce-i trebuie.

-Pai, si ce-i trebuie? Ca l-am imbracat, are lenjerie pe pat si nu cred ca si-a manifestat vreo dorinta expresa, pentru ca mi-ar fi spus mie. E foarte bine. A fost o operatie usoara. Organism tanar, sportiv, fara risc. Plus ca de pe vremea lui Leonardo da Vinci si chiar de acum 2000 de ani se stia despre apendic, asa ca nu e un subiect care sa incuie omenirea. Din contra, s-a banalizat.

-I-ati facut anestezie generala, nu?

-Da. L-am culcat ca sa fie ca la carte. E totul in ordine si operatia a decurs perfect. De aia am si ajuns atat de repede inpoi. Cand ati venit la mine cu baiatul eu chiar ma decisesem sa plec acasa.

-V-am intors din drum. Imi pare rau.

-Cum poti spune asta? E meseria mea si sunt fericit sa pot sa fac ceva pentru un om in suferinta. Aici ce puneti la cale? S-a intocmit celula de criza? Ati ales-o sefa pe Delia?

Mentionase numele ei si o privise pe de-a-ntregul, cu bucurie si fara rezerve, fericit ca situatia creata ii permitea sa faca asta si sa nu-i fie interpretat gestul ca ceva nelalocul lui.

-Nu facem nici sedinta, nici alegeri. Nici macar miting, doctore. Nici n-am avea voie sa ne strangem mai mult de zece indivizi. Punem de o alta intalnire la un pahar de vorba, ca sa ne cunoastem mai bine.

-Suna foarte bine. Contati pe mine!

-Le spuneam ce minune de vin ai adus cand ai venit la noi. Toata noaptea am regretat ca a trebuit sa plec.

-Si noi, nu-i asa, Delia?

O provoca sa iasa din zona ei de confort si sa accepte discutia, desi o vedea retinuta si usor trista, de parca amintirea serii trecute nu ii era neaparat placuta.

-Din pacate vinul acela era ceva unic, si nu am cum sa repet figura cu alte sticle. A fost un dar si am promis ca celelalte fiole ramase o sa le pastrez patru ani si abia atunci le voi desface. Dar, poate gasesc altceva, la fel de spectaculos.

-Nici vorba, doctore, se baga in discutie Garbis. Eu sustin tratatia. Pentru baiat si pentru bucuria de a va fi cunoscut, chiar daca circumstantele nu au fost cele mai potrivite. Maine seara vi se pare un moment bun?

-La mine e in regula, conchise Vlad.

-Si la noi, pentru ca e mama acasa si va sta ea cu cei mici, ba ne va si gati ceva special cu siguranta. Voi?

-Pentru mine nu conteaza ce zi e, pot oricand, completa Delia.

-Ramane sa imi modific eu putin programul, dar se rezolva, adauga Octav. Il aducem si pe batran, sa fim echipa completa? Ar fi pentru prima data in istoria acestui imobil care ne gazduieste de atata vreme, fara sa reuseasca insa sa ne si puna impreuna.

-Domnul Chirila vrea acasa inca de cand a plecat, iar azi chiar i-am promis ca daca e cuminte si se hraneste, poate ii satisfac doleanta, dar si daca ar veni, oricum nu stie cine sunteti si se va simti ciudat intre atata lume noua, necunoscuta. Mintea lui a pastrat doar cateva personaje, pe care le asociaza cu lucruri pe care noi nu le intelegem.

-Ferice de el!

-N-as zice asta. Daca n-ar fi fost singuratatea si accidentele cerebrale, colonelul ar fi fost cel mai activ dintre noi si cu siguranta sufletul petrecerii noastre. Asa nici n-ar pricepe rostul adunarii noastre. Vine o vreme cand anumite lucruri le luam asa cum ni se dau si devenim ceea ce gandim. Cum la el in cap e o incalceala din care lipsesc conectorii, putin probabil sa faca legaturi, acolo unde ele s-au pierdut. Doar Nora ar putea sa ne ajute.

-Cine e Nora, doctore?

-O iluzie.

Conexiuni 24

-Il cunosti bine pe doctor?

-In ce sens?

-Adica nu ma indoiesc de capacitatea lui profesionala, dar vreau sa stiu daca nu  ar trebui sa mai caut si o alta opinie, la un alt medic. Asa, doar pentru siguranta. Ne-a ferit Dumnezeu pana acum sa umblam prin spitale pentru noi sau cu copiii, asa ca in situatia actuala sunt oarecum rezervat si stresat. Sa nu crezi ca am ceva cu el sau ca nu iti suntem recunoscatori ca ne-ai rezolvat. Nici nu stiu daca ne primea undeva. E mana cereasca sa ai pe cineva care sa te ajute in ziua de azi. Vorbesc mult si prost, probabil, dar sper sa imi intelegi nelinistea. Totusi, atat cat mi-am dat eu seama, pare un tip sigur pe el.

-Chiar e!

-Ce noroc pe capul nostru sa ne mai fie si vecin. Imi pare rau ca nu ne cunosteam de dinainte. Mereu i-am spus nevestei ca traim ca salbaticii, in tribul nostru si in autosuficienta noastra. Tu cu ce te ocupi? Stai, sa nu ma intelegi gresit, sunt lamentabil si ma comport ca un copil ramas singur in padure care vorbeste si cu tufisul, si cu bursucul. Probabil ca spun tot felul de cretinitati. Ignora ce nu pare demn  de o discutie cu tine. Si incearca sa nu iti faci nicio parere despre mine. Sunt altfel de felul meu, dar auspiciile nu sunt favorabile si ma simt coplesit. Daca ar fi aici Monica, ea ar prelua totul si m-as linisti. Sunteti grozave, voi femeile! Sigure pe voi si calculate, lunetisti trebuia sa va faceti. Nici o tinta nu ati fi ratat.

-Depinde cine ar fi fost tinta. Avem si noi slabiciuni. Sunt director financiar.

-Ce spuneam? Sange rece. Glont, bani, cutit, decizii pe banda rulanta. Traim in matriarhat si orice fraier care crede ca el misca lumea va fi sortit reducerii la tacere. Chirurgii, pompierii si armata ce ne mai ridica si noua stacheta. In rest, pe langa voi parem ultimele gaini din galantar. Si ironia e ca nu v-a intarit ceva anume pe voi, ci doar de o conjunctura nefericita care i-a facut pe tatii vostri sa fie mai putin prezenti in vietile voastre. Probabil preocuparea lor de a confirma in pozitii cheie la job si grija pentru bunastarea familiei care s-au manifestat prin absenta de la cele mai multe din momentele cheie, v-au facut pe voi sa concluzionati ca se poate trai si evolua si fara ei. Asa ati preluat puterea. Iar daca ma uit la ce tineri sunt in jurul nostru acum, ma tem ca se va prelungi mult si bine matriahatul, pentru ca baietii din ziua de azi sunt tot mai efeminati si fragili si asteapta validare, asa ca femeile se proiecteaza tot mai puternice si asumate.

-Buna analiza! Dar chiar si asa, reprezentatntii vostri continua lectiile invatate de pe vremea cand ei taiau si spanzurau. Amantlacuri, violenta, presiune, toate le gasim inca in registrul de exprimare al sexului puternic.

-Reminiscente de fatada. Altfel, suntem niste bieti pisoi care se pierd de tot daca ni se face un compliment sau suntem dati afara pe usa. Uite si acum. Sunt la spital cu o femeie si astept o alta care sa vina si sa imi ia povara acestei intamplari nefericite. Nu degeaba v-a lasat cel de sus pe voi sa procreati. Daca statea in baza noastra, disparea specia. Numai cand ma gandesc ce senzatii te pot incerca la gandul ca mai e un alt corp viu in corpul tau, sau sa il simti cum misca…as muri pe loc. Cat despre nastere…cezariana mi se pare descoperirea mileniului. Macar te adoarme cand esti inca singur si te trezeste cu copil. Mai sunt unii care vor sa stea, sa vada, sa filmeze ei tot. N-am fost capabil nici sa stau acasa singur. Daca ma punea sa stau cu ea cand a nascut, trebuiau sa mai puna o masa de operatie alaturi de a ei, doar pentru mine, ca sigur lesinam de vreo 150 de ori.

Vlad aparuse deja cu niste hartii in mana, asa ca au intrerupt conversatia brusc.

-Deci flacaul tau are apendicita acuta si trebuie operat imediat ca sa eliminam riscul unei peritonite. Nu e cazul sa mai asteptam, pentru ca durerile s-au intetit si la control mai avea putin si sarea pe tavan agatat de neoane. Acum ce vreau sa stiu si sa imi spui repede este daca vreti operatie clasica sau laparoscopica.

-Iti dai seama ca deja sunt incapabil sa procesez ceva, daramite sa iau o hotarare. Spune-mi avantajele. Poate apare intre timp nevasta mea si ia ea decizia.

-Apendicetomia presupune trei incizii mici, dar care dau o vizibilitate mult mi mare asupra apendicului si organelor din jur. Fiind vorba de incizii mici, si recuperarea se face mai repede, plagile sunt nesemnificative si riscul de infectii si eventratii redus. Durata spitalizarii e de maximum doua zile, iar reluarea activitatilor fizice poate avea loc in doua saptamani. Deci bacul e sigur ca il va da in sesiunea aceasta.

-Mi se pare solutia perfecta. Darius cum e? A spus ceva, adica stie?

-I-am spus ce are, pentru ca il durea foarte tare la palpare si a intuit ca nu e de gluma. Nu cred ca mai e cazul sa va intoarceti acasa. Nu cu el cel putin. Ramane cu mine. Adu-i ce-i trebuie. Intru in operatie cu el. O sa vorbim dupa. I-am luat sange pentru analize, am echipa aici, nu are rost sa asteptam.

-Pai, ce sa zic? Bafta si ai grija de el, doctore! Raman pe aici sa astept vesti.

-Nu cred ca te lasa nimeni sa iti faci veacul pe holuri. Mergeti acasa amandoi si o sa sun eu cand termin! Hai, nu te mai framanta, omule! Oricum nu ne poti de folos, iar ingrijorarea nu ajuta in astfel de situatii, doar iti da ceva de facut fara sa iti rezolve problema. Un fel de guma de mestecat care nu te satura, dar iti tine gura si mintea ocupate. Gata, am treaba! Descurcati-va singuri spre iesire.

Plecase cu mers hotarat, pierzandu-se undeva in capatul culoarului, lasandu-i pe cei doi sa continue sa il urmareasca cu gandul si dincolo de usile batante care se deschideau precum o gura imensa care infuleca oameni si destine deopotriva.

-Pai, nu prea mai avem nimic de facut pe aici, constatase timid Delia. Daca Monica nu a plecat inca de acasa, ma gandesc ca ar trebui sa o suni si sa ii spui sa ii aduca baiatului cele trebuincioase pentru doua zile de spitalizare.

Garbis parea greu de clintit, in ciuda terorii care o reprezenta spitalul pentru el. Nu-i placea sa stea acolo, dar nici ca cineva dintre ai lui sa fie bolnav. Din tot ce se mai vorbise dupa ce fusese rostit diagnosticul lui Darius, cu greu putea sa recompuna o propozitie, dar si aceea probabil fara noima. Si totusi nu era nimic de speriat, asa ca nu trebuia nici sa jeleasca precum o baba. Era totusi doar o apendicita, cat se putea de banala.

Scoase telefonul si o suna pe Monica. Nu plecase inca, asa ca ii schimba planul de a se zori sa ajunga la spital. Asa cum isi imaginase, femeia era mult mai cerebrala si orientata, asa ca incheie repede discutia, preocupata de chestiuni precise, nu supozitii si dramatizari.

-Ce spuneam? Nevasta mea e un munte. Nimic nu o clinteste. Are solutii si o organizare exemplara. Cum naiba faceti de nu va pierdeti niciodata cu firea?

-Hai, lasa, ca ne pierdem si noi, dar nu va dati voi seama ca va ganditi numai la persoana voastra. Altfel cum de va alegem, cu toate hachitele voastre, desi stim ca va ia tremurul la prima febra, tuse sau junghi?

Au nimerit iesirea fara sa intrebe pe nimeni. Nici nu era greu. Pe masura ce inaintau mirosul de dezinfectant si spital se estompa, iar zgomotul strazii se insinua facandu-si loc pe culoarele reci.

-Vrei sa te las undeva?Ai fost atat de draguta, poate aveai treaba sau nu-ti ardea de drumuri la spital.

-Nu. Merg si eu acasa. Unde sa plec? Astea sunt vremuri de plimbari?

-Tu cum l-ai cunoscut pe doctor?

-Banal, as zice. Pe banca din gradina, intr-o seara cand el se intorcea de la garda sau asa ceva, iar eu ma bucuram de mirosul florilor. Am vorbit putin atunci, apoi a doua zi pentru ca lasase masina la spital l-am dus eu, si tot asa. Ba chiar am baut un vin impreuna la noi acasa. E un om dintr-o bucata, cu simtul umorului si o droaie de intamplari numai bune de povestit.

-Atunci trebuie neaparat sa facem o intalnire din asta largita. Va invitam la noi cand iese si Darius din spital, sa sarbatorim evenimentul. Abia ne cunoastem si noi mai bine. Vezi, exista mereu si ceva bun in orice lucru rau. Apendicul cat e el de neinsemnat si mic, o sa reuseasca sa faca ceva ce nu am reusit noi astia mari si tari: sa ne lege.

-Hahaha, ai dreptate. Daca mai aveti nevoie de ceva, sunati fara grija la noi. Nu ne deranjati, nu avem copii mici, nici caine, nici pisica. Destul de putin, stiu, dar speram sa fim si noi o familie numeroasa si vesela ca voi. Deseori aud rasete si tipete de la voi si ma gandesc ca asta e de fapt viata.

-Esti tu draguta. Nu cred ca aveti mereu chef de larma copiilor, dar statul in casa parca le-a intetit nevoia de joaca, iar noua ne-a tocit rabdarea. Chiar ma mir cum de nu ne suna la usa batranul colonel. Ori e surd si nu ne aude, ori e plecat si a scapat de nebunia de aici. Mereu le spun pustilor mei sa dea sonorul mai mic, dar n-ai cu cine.

-Domnul colonel e si el internat la spital. Vlad l-a dus acolo. Era foarte slabit si parea la capatul puterilor.

-De aia nu s-a sesizat nimeni de urletele baietilor. Ma simt vinovat. Poate bietul om a facut depresie de la veselia furibunda de alaturi. Ce chestie, doctorul ne-a intins o mana fiecaruia din noi. Ma rog, voua nu. Cu voi e altceva.

-Ba sa stii ca si pe noi ne-a ajutat. Prin el a ajuns femeia de la curatenie sa deretice apartamentul colonelului in care nu mai intrase nimeni de multa vreme, si acum ne-a recomandat-o si noua. Discutiile cu el au fost o delectare. Ce ciudat, omul care sta cel mai putin acasa ne-a conectat pe toti. Buna treaba!

Nu plecati, ma intorc! 23

-Doctore, de ce nu-mi dai drumul sa ma intorc acasa? Tin patul asta ocupat de o luna de zile. Mai mare rusinea, ditai colonelul in putere sa lancezeasca asa fara niciun rost. Nu te-ai saturat de mine?

-Domnule Chirila, sunteti aici doar de trei zile, abia de v-a iesit al doilea set de analize, si ati inceput sa va mai intremati putin. Ce sa faceti acasa?

-Cum ce? Sa-mi fac exercitiile si s-o astept pe Nora mea. Am de facut cei 1000 de pasi pe zi, dar de cand stau aici nici la baie nu m-au lasat sa ma duc singur. Cred ca mi s-au anchilozat picioarele. N-o sa mai pot nici sa ma ridic sa deschid usa Norei cand o sa vina. N-are chei, iar cand a venit aici sa ma vada i-am fagaduit ca o astept acasa. Si uite unde sunt.

Vlad il privea cu intelegere pentru incapatanarea lui de a reveni in apartamentul unde in afara de amintiri si regrete nu-l mai astepta nimeni si nimic. Problemele medicale care nu ridicasera semne serioase de intrebare fusesera partial rezolvate, iar cele care tineau de malnutritie, apatie, buimaceala sau amnezie se incadrau in cu totul alt registru, care nu avea cum sa se solutioneze cu perfuzii, medicamentatie, repauz pentru ca insemnau timp, rabdare, si noroc cu carul. Oricum, un barbat ca el era greu de convins sa faca altceva decat ceea ce voia, iar acceptul de a veni la spital fusese mai degraba o rugaminte nerostita decat o incuvintare.

-Uite cum facem, colonele. Daca pana maine nu-ti creste temperatura, respiri bine si esti capabil sa te ridici si sa mergi singur pana la capatul culoarului la grupul sanitar, iti promit ca te trimit acasa. Si mai e ceva. Vreau sa aud ca ai mancat tot si ai cerut supliment. Altfel stai aici pana ies eu la pensie, si atunci plecam impreuna in aplauzele colegilor.

-Mai am supa? Sa-mi mai aduceti sa mai prind puteri. Nu vreau sa o supar pe Nora si sa afle ca nu am mancat tot ce mi-a adus.

-Doina, du-te la bucatarie si adu niste supa, ceva. Oricum nu mai stie daca a terminat-o sau nu. Important e ca vrea sa se hraneasca. A gasit un scop de care sa se agate: sa traiasca pentru Nora lui.

-A lui, doctore?

-Doar nu a mea.

-Pai si cand va pricepe ca ea nu mai este, sau nici n-a fost vreodata a lui…

-Sa ajungem acolo. Deocamdata l-am extras din groapa si l-am pus inapoi pe sine. Directia si destinatia o sa o stabileasca altcineva, sper. Poate exista totusi cineva in familia lui interesat macar de mostenire, daca nu de soarta si persoana lui.

-Trist. Foarte trist.

-Gandeste-te la tine si vezi daca o sa stai mai bine, peste Dumnezeu stie cata vreme. La cat de vertiginos ne degradam si la cat de nepasatori sunt cei din jurul nostru, o sa ne pomenim ca vorbim fara noima de o Nora, fara ca macar sa ne  mai amintim daca am cunoscut pe cineva cu acest nume.

-Cine, noi? Nici gand. O sa ne amintim si bolnavii din fiecare salon si tratamentul prescris si zilele de garda si ciorba la cazan, si halatele albastre si verzi si numele apartinatorilor. Ce nu ne vom aminti va fi poate ziua de nastere a copiilor, numarul de telefon al parintilor, cand am avut ultima oara timp sa ne plictisim si cate revelioane am petrecut la munca. Mai stati?

-Nu cred. Pare o zi linistita. S-a mai externat cineva de la alte saloane? Spunea ceva Mitica de niste asimptomatici pe care nu mai are de ce sa ii tina. Tu nu pleci?

-Nu inca. Mai dau o tura la bucatarie si la etaj si pe urma chem fetele sa imi spuna cum stam. Se apropie weekendul si vreau sa nu avem surprize. O sa am grija si de domnul Chirila sa manance. Ii mai bag o perfuzie. Parca a prins culoare in obraji.

-Asa e. Atunci cand l-am vazut pe hol venind spre mine, mi s-a parut ca e o fantoma. Nu stiu cum de putea sa umble si sa stea pe picioare. Cata rezistenta. Nu-l stiam de dinainte. De fapt nu stiam pe nimeni decat vag. Desi suntem doar patru apartamente, viata nu ne-a pus deloc laolalta.

-Asa e peste tot. La noi e ditai blocul cu sase scari si zece etaje. Sunt cate opt apartamente pe palier, si totusi abia de ne recunoastem si ne salutam. Doar cei care sunt de varsta noastra mai schimba o vorba, doua in lift sau la avizier. Restul zici ca sunt de pe alta lume si se tem sa interactioneze cu pamantenii.

-O sa fie si mai rau. Lumea se inchide gasind scuza timpului, serviciului, tehnologiei care le faciliteaza comoditatea si tot asa. Inainte daca nu aveam telefon mergeam la om si il vedeam si discutam bucurandu-ne de intalnire. Acum il suni, sau ii scri un mesaj, email sau pur si simplu ii pui niste emoji din aia care exprima toata starea ta. Sec. Dar eficient. Lumea se schimba, iar noi daca ramanem pe loc o sa murim in picioare ca niste dinozauri care refuza sa se predea sau sa se ascunda in pesteri sa se salveze. Stai sa vad cine m-a pierdut, apropo de comunicare.

Cauta prin buzunarele pantalonilor telefonul care zbarnaia usurel sa nu deranjeze tot spitalul. Cand vazu numele apelantului se dadu doi pasi mai in spate si raspunse.

-Te ascult. Sper ca esti bine. Cine? Nu-i cunosc, dar nu sunt singurii pe care nu-i stiu. Sigur. Cati ani are pustiul? Sa vina! Ii astept. Ati chemat salvarea sau il aduc parintii. Vino si tu cu ei, daca vrei. Octav e acasa? Bine.

-Probleme?

-Asa se pare. Ca tot vorbeam de vecini pe care ii cunoastem sau nu. In toti anii de cand locuim in casa nu am intrat in niciun apartament, nu am vorbit cu nimeni si nu a venit niciun vecin la mine la spital. Acum se pare ca viata mi i-a adus pe toti in preajma, ca sa nu ma mai plang. Nu mai plec. Raman sa vad ce vine.

-Am vorbit. Haideti sa mergem! Nu plecase, ne asteapta.

-Iti multumim mult. Tot acolo ajungeam si noi, doar ca e altceva cand stii pe cineva si sari niste etape sau le faci mai ingaduitor. Mai ales in situatia actuala. La noi inca functioneaza asta cu relatia, cunostinta care te ajuta sa deschizi usi. Monica, hai odata, ca nu il ducem la cununie sau prezentare de moda. Nu lua nimic! O sa ii aducem daca e cazul. Poate nici macar nu il interneaza. Sa nu tinem omul sa ne astepte. Uite cat s-a facut ceasul.

-Oricum nu plec pana nu ajunge mama. Cu cine vrei sa las copiii? Nu-mi ajunge Darius? Vrei sa mai pateasca si ceilalti cine stie ce? Mergeti voi inainte cu el. Eu stau sa o astept pe mama. Ma suni sa-mi spui daca e grav. Delia, iti multumesc mult de tot ca te-ai implicat. Eram disperata. Am sunat la toate usile, dar numai tu ai raspuns. Nici nu mai conta ca nu ne stiam. O sa vezi cum e cand vei avea si tu copii.

-Abia astept! Stai linistita! Te inteleg perfect. As fi facut la fel. Merg eu cu ei. Il stiu pe doctor. E un om minunat. Hai, sa nu mai pierdem vremea! Unde vrei sa stai, Draius?

-In fata, si dau scaunul mult in spate, sa am loc sa ma intind. Hai, batrane, baga piciorul in ea ca ma trec niste junghiuri de ma iau toate transpiratiile.

Pana la spital au facut cateva minute, pentru ca Garbis era si el coplesit de situatie, chiar daca nu lasa sa se vada. Glumea cu orice, dar nu atunci cand era vorba de copii sau o problema medicala. Delia il sunase pe Vlad sa coboare la camera de garda, convinsa ca nu ii vor primi fara ajutorul lui, ceea ce era justificat in situatia de fata.

-Vlad Niculescu.

-Garbis Sarchizian, iar el e fiul meu, Darius.

-Salut, tinere! Te-ai grabit sa faci cunosctinta cu mine.

-Nu tocmai. Mi-a luat ceva timp, pentru ca suntem vecini de ceva ani.

-O sa va rog sa ramaneti aici sa asteptati pentru ca este interzis accesul in spital. Il iau eu pe baiat cu mine. Ce avem aici? Poti sa mergi singur sau vrei sa-ti aduc un carucior?

-Daca nu e mult de mers, ma descurc.

-Sora, adu un carucior si du-l la triere. E mai sigur asa. Nu vreau sa se suprasolicite zona. Vin si eu imediat. Recolteaza pentru analize.

Se intoarse sa asculte o prima parere de la parinte, dar nu-i scapa din vedere privirea de smarald si pistruii poznasi ai Deliei. Facea ce facea si dadea de ea peste tot.

-Simptome?

-Greata, dureri abdominale, disconfort la miscare. In rest doar putin speriat.

-Barbat, cum altfel? Frica e din fisa postului mai ales la varsta asta. A vomitat? A mancat ceva necugetat? Scaun?

-Nu pot sa te mint, doctore. A venit nevasta mea cu sarmale de la mama soacra. Nu i-a numarat nimeni cate a mancat, dar am mancat si noi si desi suntem cu burtile bine puse la cale, rau nu ne este.

-Nu pare genul care sa exagereze. E alergic la ceva?

-Aici trebuie sa o intreb pe nevasta mea. Femeile stiu lucruri pe care barbatii nu le considera de importanta cruciala. Sa o sun. Oricum voia sa vina, doar ca nu avea cu cine sa ii lase pe ceilalti doi. De cand cu izolarea nu mai vine bona, asa ca suntem consemnati la domiciliu cu randul.

-Cunosc. Apendicul  scos? Pietre la rinichi? Bila?

-Nimic din toate astea. Nu a avut nicio interventie pana acum.

-Cati ani are?

-Aproape 18. Clasa a XIIa. Are bac in doua saptamani. Sper sa il poata da.

-Vedem. Ma duc sa il consult. Nu plecati! Ma intorc.

Eu am ales 22

Se intoarse din usa si ii sopti rar, ca si cum si-ar cantari fiecare respiratie, litera si pauza.

-Cand nu stii ce trebuie sa faci, cand te indoiesti de tine si de ceilalti, cand ti-e teama sa nu gresesti, vorbeste cu Dumnezeu. El stie cel mai bine ce sfat sa-ti dea. Cand eram acolo, in satul meu cu case si hambare mici ca intr-un joc pentru cei care nu vor sa creasca niciodata, dar cu ograzi si livezi nesfarsite care urcau si coborau vaile, viata era straniu de simpla. Libertatea noastra o facea sa para asa. Sau poate chiar era simpla. Biserica- singura cladire care se falea cu turla ei inalta, cocotata pe ulucile dealurilor, aproape de cer, de rasarit si de nemurire, era locul unde ne aflam raspunsurile la intrebari pe care nici nu indrazneam sa le rostim. Simtind pacea din  sufletul meu pur si acceptand iubirea lui Dumnezeu pentru mine, am invatat la randul meu sa iubesc. Asa am inceput sa nu ma mai tem de nimic.

Il asculta cu gura intredeschisa de emotie si uimire. Era ca o spovedanie, si i se parea ca nu era demna sa primeasca vorbele acelea atat de intime, calde si pline de inteles. Mintea ei croise alte straie pentru clipele petrecute impreuna cu Vlad. Se rusina de cat putuse sa fie de frivola. Toata intamplarea de atunci si din zilele de dinainte ii parea disproportionata ca semnificatie in mintea ei fata de a lui. Nu-l recunostea, privindu-l. Fata i se luminase si avea o smerenie si o frumusete pe chip de care nu fusese constienta. Mereu si-l imaginase crescut intr-un cartier modern din capitala, cu tot luxul si confortul, adancit in munca lui dar si bucurandu-se de viata si facand uz de statutul lui de persoana apreciata si necesara. Acum descoperea un Vlad spasit, recunoscator originilor lui curate, pe care nu numai ca nu le nega, dar din care se hranea. Un copil simplu care a urcat Golgota devenirii lui, dar n-a uitat nicicand poalele dealului si imaginea de sus, ravnita atat de mult cat timp fusese jos.

-Mi-e rusine cu gandurile mele.

-Sa nu-ti fie. Nu e nimic urat in a cauta solutii pentru nemultumirile noastre. Am stiut de la bun inceput ca nu esti fericita, iar cand v-am vazut impreuna, am inteles ca nu era doar o supozitie a mea sau o pasa proasta a ta. Chiar nu aveti nimic in comun. Sau poate aveti. Anii. Atat. Desi tu, daca ma gandesc mai bine, esti mult mai matura decat Octav. El mai copilareste inca, bucurandu-se de statutul de fante. Eu, Delia, nu sunt un colac de salvare. Nu cel de care ai tu nevoie. Sa accept si sa intru in jocul tau mi se pare credul si in disonanta cu standardele mele de viata. N-as fi decat un alt Octav. Ceva mai matur, dar urmarind acelasi scop.

Isi pusese mainile la ochi, jenata de felul in care descria Vlad situatia, dezbracand-o impudic de toate celelalte accesorii pe care ea le percepuse ca fiind parte din poveste.

-Nu trebuie sa te simti trasa pe sfoara. Imi placi. Prea mult ca sa te fac sa suferi, si prea putin ca sa-mi complic existenta. Nu sunt egoist. Doar realist. Am cumpanit mult si am ales sa fac lumina inainte de a ajunge sa ne ciocnim, orbecaind intr-un intuneric iluzoriu creat de ceea ce simteam ca ne atrage unul catre celalalt. Suntem fiecare dintre noi prinsi in alte relatii, fericite sau nu. Alegerile noastre, oricum. Daca intram intr-o alta combinatie care credem noi ca ne-ar putea face fericiti, ne pierdem si mai rau in hatisul de minciuni in care oricum ratacim de mai multa vreme. Nu eu sunt solutia ta. Nu acum. Situatia actuala de izolare e una sui-generis care te-a ajutat sa deslusesti neajusurile relatiei voastre, pentru ca v-a dat timp sa va observati. Toti am avut vreme de analiza, si cei mai multi am inteles ca sub lupa lucrurile se vad altfel, si orice studiu aprofundat si repetat nu face altceva decat sa evidenteze compatibilitati sau antagonisme pe care le-am trecut cu vederea fie din vanitate, fie din ignoranta. Sau poate niciuna dintre ele. Poate ca am ales sa traim cu esarfa trasa pe ochi din egoism, iubind prea mult alegerile pe care le-am facut, nu si temeiul lor. Mintindu-ne cu buna stiinta. Delia, tu esti precum o ciuta speriata ca s-a avantat prea sus pe culmi si a ratacit drumul catre turma ei. Nu poti spera ca daca vei urma vulturul, vei invata sa zbori si asta te va scapa de probleme. Solutia este tot la tine.

Ii venea sa ii tranteasca usa in nas. Nu mai voia sa il asculte. Stia tot ceea ce ii spunea el. Isi spusese si ea acelasi lucru de nenumarate ori. Si daca de la ea totul parea mai putin dramatic si ingaduitor, de la el totul suna burlesc si brutal.

-Noapte buna, Vlad! Ai inteles gresit totul. Nu alerg dupa alta relatie. Nu imi facusem tabel cu preferinte sau casting pentru un nou Don Juan. Nici nu m-am impiedicat in gradina exact cand treceai pe acolo ca sa iti cad in brate. N-am gresit usa, ziua, sau omul. Stiu exact de ce am facut ce am facut. Dar, ce-am facut, in fond?

-Nimic mie. Tie. Dar tu poti sa elucidezi problema si sa ii pui capat sau sa continui sa o tolerezi.

Il asculta si intelegea de ce il alesese. Era ceva temeinic in tot ce facea si spunea Vlad, ceva care o facuse sa isi doreasca sa il cunoasca mai bine, ca sa poata sa compare profunzimea lui cu frivolitatea lui Octav.

-Iti cer prea mult daca te mai rog sa imi raspunzi la o intrebare?

-Nici vorba! Spune.

Se codea sa-si deschida sufletul in fata acestui barbat care ii pusese gandurile la microscop si-i mai si comentase rezultatul obtinut de o facuse sa se manie pe ea mai rau decat se suparase pe Octav. Si totusi avea incredere in judecata lui nepartinitoare, care oricat de mult ar fi facut-o sa sufere, ii putea elucida forma in care trebuia sa solutioneze sincopele ivite in relatia de cuplu.

-De ce ajungi sa iubesti doua persoane simultan?

Vlad facu ochii mari si intelese cat de greu ii fusese femeii din fata lui sa puna o asemenea intrebare. Ii paru deodata altfel. Fragila, mahnita si demoralizata. O copila coplesita de neputinta intelegerii principiilor care guvernau viata partenerului. Nu-l privea. Lasese capul in jos si se uita undeva intr-un punct fix in dreapta lui, jenata nu de intrebarea in sine, ci de ceea ce avea sa urmeze. Pentru ca raspunsul, oricare avea sa fie el, includea obligatoriu fie un scurt interogatoriu lamuritor asupra aceastei concluzii , fie acceptarea de facto ca relatia lor nu corespundea standardelor partenerului.

-Iarta-mi indiscretia, dar trebuie sa stiu daca este o intrebare generala sau avem un caz aparte.

-Pornim de la generalizare si particularizam daca este cazul.

-Hai inapoi pe canapea! Asta nu e subiect de vorbit in picioare in fata usii. Mai e vin?

-Cred ca da. Dar pune-ti doar tie. Pentru mine e suficient. Ma imbat.

-Nu merge asa. Bem amandoi. Vorbim amandoi. Ne imbatam amandoi.

-Nu! Tu vorbesti. Eu ascult. Nu se imbata nimeni.

Vlad turna tot ce mai era in sticla impartind licoarea frateste, dar scutura bine si lasa ultimele picaturi sa curga in paharul Deliei.

-De parca ar mai fi nevoie sa se mai scurga si alti ochi dupa tine, fata frumoasa ….

-Lasa introducerile de felul asta care dau bine doar cand le auzi. Sa trecem la ce traim. De ce ajungi sa te indragostesti de doua persoane in acelasi timp?

-Nu cred ca isi propune cineva asta. Poate doar in istorie, in haremuri sa gasim o explicatie si un raspuns lamuritor.

-Nu vorbim de mormoni, nimfomani sau obsedati. Un om obisnuit, sa zicem ca aflat deja intr-o relatie care functioneaza perfect.

-Dar functioneaza ceva perfect cand asta implica omul?

-Vlad, te rog. Nu te eschiva. Stiu bine ca ai inteles ce vreau sa zic.

-Ok! Chiar daca am o relatie functionala cu cineva, pot sa ma indragostesc pasional de o alta persoana si chiar sa coabitez cu ele, pentru ca fiecare imi poate aduce altceva de care cred eu ca am nevoie. Sa zicem ca una imi da liniste si siguranta, in timp ce cealalta imi aduce frenezie si nebunie. Cum in acceptiunea mea iubirea inseamna posesiune si egoism, mai devreme sau mai tarziu voi dori sa controlez ambele persoane din viata mea, asa ca ajung intr-un punct in care trebuie sa fac alegerea. Si cum nu degeaba se spune ca dragostea e oarba si vine la pachet cu un soi de prostire a mintii, daca tot am iubit doua persoane in acelasi timp pot lesne sa raman singur, pierzand tot.

-Nu mi-ai raspuns la intrebare.

-Delia, uneori nefirescul devine firesc pentru ca scoate din noi acele fete pe care nu ni le cunoastem. In dragoste ne descoperim nu doar partenerul, ci mai ales pe noi. La inceput poate fi curiozitate, apoi atractie fizica, confirmare a sexualitatii, dependenta si tipar din care nu mai stii cum sa iesi.

-Sau nu mai vrei s-o faci, pentru ca descoperi ca te potrivesti mai bine cu celalalt partener, nu-i asa Vlad?

-Sau asa.

-Octav are pe cineva. L-am auzit vorbind la telefon. Si turele astea de noapte au aparut deodata, de fapt de cand au o colega noua. Nu stiu daca ar trebui sa ma ingrijorez, sa fac ceva sau sa ma prefac ca totul e doar in inchipuirea mea. Asta ar fi particularizarea situatiei expuse de tine. Nu stiu de ce iti spun toate astea. Nici de ce mi se pare ca m-ajuta sa vorbesc cu tine. Nici de ce prezenta ta imi face bine, chiar daca nu are darul de a ma linisti, ba dimpotriva, pentru ca simt ca ma agita si ma face sa reactionez altfel decat as face-o in mod firesc. Si cand m-am dus sa ma schimb, am realizat ca voiam sa aleg ceva singular, care sa ma puna in valoare, de parca trebuia sa-ti plac cu orice chip. M-am imbracat asa simplu tocmai ca sa imi anihilez dorinta de a epata cu orice chip. Mi-e rusine ca am gandit asta. In fond pana acum cateva zile nici nu ne salutam, iar astazi incercam sa iti atrag atentia asupra persoanei mele, disperata sa nu pierd tot, odata cu Octav.

-Pe sotul tau nu l-ai pierdut. Pe el l-ai cedat alteia. Fara lupta.

-De ce spui asta?

-Pentru ca e adevarat. Erai nefericita. Descoperirea amantlacului a fost ca o usurare pentru tine. Puteai sa pastrezi corabia si sa continui sa navighezi,  debarcand doar balotul care nu iti mai facea trebuinta tie, ci alteia.

-Acum inteleg si mai bine de ce mi-a fost teama sa aleg ceva provocator din dulap cand ai venit. S-a terminat vinul. Pleaca acum!

-Sau ce?

-Sau hai sa alegem impreuna ceva care sa-ti placa.

-Eu am ales, Delia. E randul tau.