Sanziene

Coboara.

Ii simt aroma de stele. Noaptea isi intinde mantia groasa peste opaitul zilei. Caldarea de foc se racoreste pe imensitatea albastra, sfaraind ca fierul incins trecut prin apa rece, sa isi ia putere. Maine va fi la loc, falnic, orbitor, napraznic. Si de acum, tot asa ne vor fi zilele- lungi, nesfarsite, toride. Caldura se lipeste de noi, se scurge pe ziduri, ne intra sub piele, ne cotrobaie trupul, se insinueaza in vorbe, se risipeste in soapte. Noaptea e doar o amanare a senzatiei de sfarseala, un spasm ca de la un ventilator ce merge prea lent si in loc sa te racoreasca, ne face sa asudam mai mult in incercarea de a ne racori.

Coboara seara si cerul se pregateste de bal. La miezul noptii, portile se deschid sa treaca printi si regi, conti si ducese de mult plecati de langa noi. Daca nu dormi si de ti-e dor, intinde mana, inchide ochii si vei simti bucuria revederii cu cei dragi, vei retrai senzatii, vei auzi soapte ce le cunosti doar tu si ei. Sanzienele ne dau puteri nemasurate sa ne intalnim cu cei plecati spre stele, sa auzim cum animalele pamantului vorbesc, sa le aflam tainele si sa fim mai buni. Floarea alba de feriga, verbina, frunza de artar si facliile aprinse vor face ca timpul sa se dilate de bucurie si noaptea de Sanziene sa fie o sarbatoare magica a anotimpului indragostit de soare.

Coboara.

Ii simt aroma de stele. Trena-i lunga si grea intuneca luna. Seara sta sa inunde scena. Azi ea este regina. Regina Sanzienelor.

Cine sunt ei?

Sunt peste tot. Ii vezi, ii simti, ii intuiesti, ii auzi. Respira linistit sau sacadat, agitat sau stins, acelasi aer imbacsit de taceri si umilinte nerostite. Privesc spre acelasi univers spalacit, unde pata galbena se stinge, ratacita in neincredere. Au uitat de ce au venit pe lume, au uitat ce treburi aveau de facut. Chiar asa…cat timp a trecut de cand au fost ultima oara profund fericiti? Fara sa se minta, fara sa mimeze, fara sa joace cu masca fericirii pusa pe chipul schimonosit de durere… Au incetat sa spere, sa creada ca va veni si timpul lor de bucurie, ca este doar o problema de intarziere controlata pana cand vor zambi dezinhibati, fara sa se chinuie sa fie cei ce nu au mai fost de cand erau tineri si increzatori, imbatati de vise ca de vinul de mai, dulce-amarui. Pe ei viata pare ca i-a uitat cand isi numara realizarile, pentru ei vremea cireselor la urechi nu a venit nici anul asta, la ei pasarile au ratacit drumul si soarele e mereu ascuns dupa un nor negru si gros de indiferenta. Cuvintele lor ranesc, ascutite si reci. Le ranesc gandurile si le schimonosesc chipul. Oamenii acestia poarta anii ca pe coroane, unele grele de ii garbovesc, altele diafane, incantandu-le mincinos chipul. Dupa ce au trait tot ce se putea intr-o viata de om, dupa ce istoria s-a desfasurat sub ochii lor ca un film netitrat pe care l-au inteles doar ici si colo, sau au crezut ca il inteleg, dupa ce au stat la coada sa primeasca pastila de fericire promisa de fiecare oranduire, privesc acum pierduti spre o lume ce nu mai are nevoie de ei, nu mai are rabdare cu ei, nu mai vrea sa ii simta agatati de ea ca de o geamandura ruginita intr-o mare de turcoaz iluzorie si desarta.

Sunt peste tot. Suntem cu ei…ca ei…ei intr-o buna zi.

 

cine esti?

Iti simt respiratia in ceafa. Imi rasfira parul amintindu-mi de primavara. Esti zorit sa ma ajungi din urma. De ce atata graba?De unde vine nebunia asta de a ajunge mari mai repede, cu orice pret?

Timpul pare sa isi incetineasca pasul cu fiecare an ce trece, pana la un moment dat, cand se opreste. De aici incolo e doar tacere. Asta imi aminteste de iarna. Intre primavara si iarna se-aduna un noian de vise, o imensitate de sentimente, trairi, stari. Navigam pe oceanul existentei, cu ceea ce stim, am invatat, experimentat, intuit si imaginat, fiecare in barca lui spre acelasi tarm dar cu idealuri si orizonturi diferite.

Vant din pupa!